La curtea daneză a regelui Hamlet… Cursa de şoareci chişinăuană a lui Sandu Grecu

0
87

*Cristian SABĂU

*foto Augustina IOHAN

După microstagiunea bucureşteană 7×7 (7 zile, 7 spectacole) din luna mai a acestui 2018, Teatrul Național Satiricus „I.L. Caragiale” din Chișinău a prezentat la Piteşti, în cadrul Festivalului Internaţional al Teatrului de Studio (n-o să-i spun – conform titulaturii oficiale – „şi de forme noi”, pentru că nu mi-a fost dat să văd aşa ceva), „Hamlet” de Shakespeare în versiunea regizorală a lui Sandu Grecu.

Întotdeauna când ai ca subiect un spectacol Shakespeare (ar trebui să) te simţi copleşit. Când subiectul este Hamlet, starea de copleşeală poate evolua (sau degenera) în sfârşeală, în apatie… Fiecare cititor sau spectator are în minte un Hamlet propriu, un construct care i se potriveşte cel mai bine propriei personalităţi. Cu atââât mai mult fiecare regizor care trebuie să facă o arhitectură dramatic distinctă de tot ceea ce s-a mai făcut trebuie să aibă o idee clară, un proiect coerent şi inedit. Şi cum „Hamlet”, dacă n-o fi chiar cea mai jucată piesă, sigur e cea mai comentată operă, evident le prestige oblige… Subiectul piesei nu mai trebuie povestit, fiind arhicunoscut, amintim doar că tânărul Hamlet, sosit de la Universitatea din Wittenberg şi frământat de întrebări existenţiale (pur teoretice) de primă-mărime, dă nas în nas cu realitatea (cam) frivolă şi (cam) tensionată a curţii.

Cu muuult înainte de Andersen şi de mica lui sirenă, pe când Englitera era o amărâtă de colonie daneză, tooocmai în depărtatul şi înnoratul Elsinore, la curtea Danemarcei (o curte cât de medievală poate admite mileniul III!), evenimentele se succed într-un ritm ameţitor: după moartea cel puţin suspectă a regelui (en titre) se trece în ritm alert de la o înmormântare regală cu morgă (şi fast) la o nuntă (tot) regală cu veselie şi fast puţin cam artificial, dar de circumstanţă. Aşadar, festivităţile se ţin lanţ: nici nu s-a sfârşit bine petrecerea pentru ultimul drum a regelui Hamlet că simţurile (mai mult decât sentimentele!) au precipitat evenimentele şi iată că proaspăta văduvă devine (şi mai) proaspătă mireasă. Chestie de eficientizare a protocolului curţii şi de minimizare a eventualelor pierderi din sectorul Bucătăriei, am putea crede spusele ironice ale lui Hamlet.

O investigaţie serioasă în această adevărată cloacă de interese şi rivalităţi ar fi fost binevenită căci în lipsa acesteia istoria epocii devine incertă, (vag) neverosimilă spre (cert) manipulatoare. În lipsa acestei investigaţii, supranaturalul vine în ajutorul realului, intervenţia duhului tatălui său îl pune la curent cu cele întâmplate, cu realitatea cruntă de la curte şi totodată îi cere mai multă acţiune, de fapt un eufemism pentru muuult mai straşnicul cuvânt (cu alte nuanţe semantice în Moldova) RĂZBUNARE!

În spectacolul Teatrului Satiricus, regizorul Sandu Grecu joacă pe cartea cursei de şoareci, pe-acel element de teatru în teatru folosit de Hamlet pentru a-l prinde sau pentru a pune presiune asupra ucigaşului tatălui său – actualul rege uzurpator. Un fel de „Capcană pentru unul singur” (cum ar fi spus Robert Thomas), acel unu fiind chiar regele uzurpator. O capcană-cursă de şoareci prezentă pe scenă chiar dacă la început e frumos îmbrăcată/mascată în roşu-aprins. O capcană în care la final sunt înghesuiţi toţi curtenii (mă rog, cu excepţia celor care se „eliberează” prin moarte: regele, regina, Hamlet, Laertes). Pentru că lumea întreagă e (mai mult decât) o scenăE o adevărată Danemarcă ce tare mai duhneşte a putreziciune… Istoria suferă din cauza celor ce-o construiesc (sau o uneltesc) şi, în loc să devină o poveste frumoasă pentru uzul nepoţilor, se transformă de nu mai recunoşti frumosul proiect iniţial, se deformează (deformare la care punem umărul cu toţii) până la nivelul de horror… (din păcate) gen foarte apreciat azi.

Hamlet suferă cumplit pentru că este nedreptăţit şi-şi ia revanşa nedreptăţindu-i la rândul său pe alţii într-un soi de overreacting care n-are decât o posibilă rezolvare: condamnarea sa şi a celor apropiaţi la ruină şi dezastru.

În contrast cu atmosfera sumbră de la curte, dialogul dintre Hamlet şi Ofelia (adus la vorbirea contemporană) încărcat de reproşuri este alert, haios şi plin de aluzii sexuale. Simulând nebunia, Hamlet îi reproşează Ofeliei toate relele pe care stirpea Evei le aduce în lume, de la sulimanurile care le schimbă chipul până la coarnele cu care-şi împodobesc soţii, şi o îndeamnă să meargă la mânăstire ca să nu mai aducă pe lume alţi ticăloşi când lumea-i plină de astfel de specimene… La rândul său Ofelia, surprinsă şi neîncrezătoare de starea mintală a lui Hamlet (situată într-o zonă incertă între melancolie şi nebunie), îl numeşte „o speranţă, o floare pierdută a statului de drept” al Danemarcei (o actualizare şi o împământenire cam forţată a traducerii de la „Paralela 45”).

Să amintim că vorbirea slobodă (în fapt chiar porcoasă), agrementată cu înjurături şi poante de-a dreptul sexuale era practicată pe scară largă în piesele vremii (inclusiv în ale lui Shakespeare, în trupa sa existând chiar un actor „specializat” în „măscări”), l-a obligat pe regele Iacob I să interzică exprimările obscene (printr-un act regal din 1605). Altfel spus, cenzura (bunului-gust) funcţiona (pe-atunci)…

Ofelia: „Ţi-e vorba tot mai penetrantă şi mai tare…”. Hamlet: „Un geamăt doar ţi-ar lua să mi-o înmoi… Domniţă, ce bună-i socoteala când poţi s-ajungi între picioare de fecioară!”.

Autoevaluarea pe care intrigantul rege şi-o face fără remuşcări, doar din intenţia creşterii vigilenţei în perspectiva unei eventuale primejdii hamletiene („Nici faţa târfei cea machiată/ nu-i mai urâtă decât mi-e fapta/ pe lângă vorba mea cosmetizată”), este o foarte binevenită autocritică, din păcate fără efecte în comportamentul său care continuă să fie abuziv şi să uneltească la lichidarea pericolului Hamlet.

Muştruluiala pe care Hamlet (împins de la spate de duhul tatălui ucis) i-o administrează mamei sale regina pentru că acesteia „mintea i-a ajuns codoaşa sexului” („la vârsta ta cum oare nu roşeşti/ ca sexul să-ţi orbească raţiunea/ că te complaci în patul adulter/ ce pute a sudoare şi dezmăţ/ că-n aşternut te lăfăi c-un ucigaş şi hoţ/ cu-acel care pentru coroană şi regat/ mârşav pe tata l-a asasinat…”) se pare că are efect, aceasta făcându-i un soi de jurământ de (târzie) castitate. Dându-i un sfat bun („ia cu-mprumut virtute dacă n-ai destulă”) şi justificându-şi atitudinea tăioasă („mă port urât din pură omenie”), Hamlet crede că-i aproape de rezolvarea promisiunii făcute fantomei tatălui său.

Hamlet foloseşte cu efect antiteza între cei doi fraţi, fostul rege şi ucigaşul său.

Se vorbea mai pe şleau pe-atunci (ne-o arată traducerea din 2010 de la Editura „Paralela 45”, semnată de Violeta Popa şi George Volceanov, o încercare de transpunere în limba de azi), iar actorii care prezintă farsa regizată de Hamlet îşi permit libertăţi, luarea în posesie a regatului şi reginei prin mimarea (mai exact parodierea) actului sexual ca gest (aproape ritual) de forţă, de intrare în (dublă) posesie.

Dar „spionii legitimi” Claudius şi Polonius şi serviciile lor care sunt peste tot veghează… vigilenţa e crescută, gradul de alertă o fi deja portocaliu, peste tot microfoane şi căşti… acele servicii care filtrează după criterii de ele ştiute informaţiile care ajung unde trebuie: la sforarul-şef (sau, în Moldova, Păpuşarul?) Claudius şi al său adjunct Polonius (poate chiar un fel de şef al spionilor). Iar măştile cu stema Moldovei pot „evolua” în botniţe, aşa, ca să fie mai puţine vorbe, vorbe, vorbe

O analiză foarte aplicată face unul dintre cei mai buni cunoscători ai operei sale, regizorul Peter Brook: „Secole de-a rândul, înţelegerea operelor lui Shakespeare a fost împiedicată de ideea falsă că el a scris nişte intrigi mărunte pe care geniul său le făcea capodopere. Prea mult timp l-am gândit pe Shakespeare în compartimente diferite, despărţind istoria de personaje şi versurile de filozofie… Shakespeare, ştiind că omul îşi trăieşte viaţa de zi cu zi, dar, în acelaşi timp îşi trăieşte intens sentimentele şi gândurile, a dezvoltat o metodă proprie care ne permite să vedem simultan expresia feţei unui bărbat şi să-i percepem vibraţiile creierului… Versurile lui Shakespeare, prin efectul metaforei percutante, a frazei de neuitat, dau densitatea portretului…”.

Elsinorienii chişinăuani ai lui Sandu Grecu

Păi să vedem, dară, cum e cu densitatea portretului despre care vorbea Peter Brook.

Hamlet personajul, aşa cum îl prezintă regizorul Sandu Grecu şi actorul Alexandru Crâlov, nu este un erou clasic, un campion din stirpea lui Ahile. Nu este nici un înaintevăzător sau vreun cercetător/cunoscător în ale ştiinţelor epocii (deşi la Wittenberg a studiat/ nu cred să aibă masterat sau doctorat, mi-aş permite să remarc în spiritul piesei up-datat la realităţile zilei). Este „doar” un personaj romantic (cu muuult înaintea romantismului), un depaysé copleşit de frământări, de o sensibilitate care poate deveni conflictuală (şi, în final, de-a dreptul fatală). Cu toate că mânuieşte bine spada, Hamlet nu se vede în pielea eroului, nu pune mare preţ pe ascensiunea spre cea mai înaltă funcţie în statul danez şi ar înţelege chiar şi dorinţa mamei sale de a se recăsători (pentru că Danemarca – regat electiv, şi nu dinastic – avea nevoie de un rege), dar nu înţelege viteza cu care mama sa şi-a uitat fostul soţ şi (într-o formă incestuoasă) s-a aruncat în braţele fratelui acestuia. De aici o samă de vorbe înţelepte şi de acţiuni pripite… Oricum, Hamlet-ul lui Sandu Grecu şi Alexandru Crâlov este văzut de serviciile regelui ca un subversiv periculos şi ca atare filat non-stop de nişte agenţi vigilenţi.

„Hamlet”-ul chişinăuan este un specatcol dens, mişcat, vizual şi cu impact asupra spectatorului de orice vârstă, dar mai ales un spectacol de echipă în care ceea ce contează este performanţa colectivă, cei câţiva solişti oferind doar coloratura performanţei echipei de interpreţi.

Olga Anghelici este Ofelia, frumoasă şi aproape nepământeană (în rochia alb-virginal sau în albastrul apei în care dispare), nefericită, iremediabil îndrăgostită şi visătoare, dar şi agentă provocatoare la cererea regelui uzurpator şi ucigaş şi a tătălui său „premierul”, care, interesaţi să-i pună un diagnostic clar atitudinii lui Hamlet (ce pare ceva între nebunie, melancolie sau poate agorafobie), o folosesc ca momeală aţâţătoare şi informatoare explicându-i că acţionează pentru binele prinţului cu comportament ciudat (şi al ţării).

Irina Rusu este regina Gertrude (regină, dar şi „custode al coroanei Daniei”, cred că ar spune regaliştii români de azi) cuprinsă brusc de pasiune pentru cumnatul său (ucigaş al propriului soţ), dar şi de remuşcări pentru trădarea (pe repede înainte a) amintirii soţului său, fostul rege, tatăl lui Hamlet (devenit prin otrava lui Claudius fantomă), şi trece frumos de la pasiunea vinovată la remuşcarea asumată şi apoi (când înţelege) la sacrificiu inutil…

Igor Mitreanu, Duhul (fantoma) regelui asasinat care nu bântuie aiurea prin castel, pare un duh civil venit cu o treabă anume, cu un plan clar: vrea adevăr şi dreptate (ca mulţi alţii ceva mai contemporani), mai exact tradus răzbunare, şi asta chiar dacă – după cum credea Bacon – răzbunarea este doar justiţie sălbatică. Dar chiar din această cauză, neliniştea o densifică pe zbuciumata fantomă mult mai corporal decât în închipuirea mea… n-ar fi indicat ca, plimbându-te neatent, să te ciocneşti de ea. Poate că un coeficient mai înalt de evanescenţă nu i-ar fi stricat spectacolului… zic şi eu…

Aş spune că regele uzurpator Claudius interpretat de Viorel Cornescu şi  premierul Polonius interpretat de Sergiu Finiti constituie un cuplu cu adevărat nociv „pentru ţară şi prinţ”, dar sunt cei care prin uneltirile lor împing acţiunea înainte şi profită sau vor să profite din conjunctura creată. Laertes, prezentat de Eugeniu Matcovschi, este un tânăr recunoscut pentru calităţile sale şi pentru studiile de la Sorbona (la un moment dat chiar e aproape să fie proclamat rege de susţinătorii săi), foarte temperamental (pentru un nordic!) şi pe drept cuvânt revoltat de situaţia în care şi-a găsit ţara şi familia. Din păcate, mânat de dorinţa de a-şi răzbuna tatăl şi sora, se lasă atras în jocul murdar al regelui (în funcţie) Claudius, astfel condamnându-l pe Hamlet şi se autocondamnându-se. Pentru că – vorba proverbului (adaptat) – cine pregăteşte otrava altuia s-ar putea s-o gusteVadim Zatic este Horatio, (probabil) singurul prieten adevărat al lui Hamlet şi mereu în umbra acestuia. Artiom Oleacu este bufonul introdus pe şest în acţiune (şi util acţiunii), dar cineva trebuia să producă nu doar ilaritate, ci şi dovezi filmate pentru serviciile specializate

Bine integraţi în spectacol sunt membrii trupei de actori ambulanţi angajate să prezinte acel spectacol-improvizaţie regizată şi trucată de Hamlet: Nina Toderico, Elena Negrescu, Alina  Popov, Doina Arvat, Gheorghe Guşan, Daniel Ciobanu, Constantin Ghileţchi. Jucând (şi subliniind exagerat) anumite scene din „Uciderea lui Gonzago” (după „Tragedia spaniolă” a lui Thomas Kyd), text foarte cunoscut în epocă, actorii trupei ambulante ating exact unde trebuie senisibilitatea publicului care contează, adică a regelui uzurpator care resimte lovitura psihologică.

Două dintre punctele cu adevărat tari ale spectacolului lui Sandu Grecu sunt costumele Ecaterinei Mihalache şi (mai ales) coregrafia semnată de Dumitru Tanmoșan. Se cunoaşte că desele vizite la Chişinău ale teatrelor moscovitului Roman Viktiuk şi moldo-kieveanului Radu Poclitaru au urmări (teatrale) dintre cele mai plăcute…

E clar că regizorului Sandu Grecu nu-i plac nici trădătorii, nici profitorii; asta ne şi transmite prin modul (uşor caricatural, prin care îi evidenţiază clar pe cei răi) în care i-a înfăţişat (şi îmbrăcat) pe premierul Polonius – Sergiu Finiti şi pe Claudius, regele ucigaş, seducător, uzurpator şi uneltitor – Viorel Cornescu.

Simbolistica culorilor vorbeşte fără a fi nevoie de interpret: aproape toată curtea în tricouri negre de ţară protestantă sobră (plus fulgarine gri la vreme de luptă), mai puţin regina, într-un roşu-pasiune (dar şi într-un negru cu decolteu senzual). Tot în roşu sunt îmbrăcaţi şi regele uzurpator Claudius şi premierul Polonius. poate pentru că asta-i culoarea pe care o poartă echipa răilor din piesă… O notă aparte de puritate condamnată într-o lume ostilă, reverie, face Ofelia într-un alb-virginal care contrastează vehement cu negrul, griul sau roşul aprins.

Am înţeles că regizorul este un pacifist care nu apreciază scenele violente, ca atare n-a mizat pe scena duelului Laertes-Hamlet, scenă tare speculată de mulţi regizori de teatru şi cinema (şi acum mi-aduc aminte de Hamlet-ul lui Laurence Olivier), înlocuind-o cu un fel de „cine face mai mult zgomot câştigă”, mai pacific şi mai la adăpost de vreo accidentare, ferească sfântu’…

I s-a reproşat deja (în public şi particular) montării chişinăuane că ar fi o versiune prea scurtă (o oră şi jumătate), că ar fi eliminat personaje importante din acţiunea piesei. Dar lipsesc doar personaje colaterale acţiunii principale (adică a asasinatului regelui şi a pedepsirii asasinului cu pierderile colaterale ca Ofelia). Şi-mi amintesc că şi lui Laurence Olivier i s-a reproşat că, din cele patru ore şi jumătate ale spectacolului de teatru, filmul său dura doar două ore şi jumătate… Sandu Grecu nu este un „creator parazit”, cum îl definea teatrologul Cristina Modreanu pe regizorul care „operează” pe textul piesei. Dimpotrivă, este necesară o aducere la sensibilitatea (şi răbdarea, şi graba) publicului de azi a textului de-acum 4 veacuri, chiar cu preţul dispariţiei unor personaje secundare în raport cu intriga, cum susţinea (şi) unul dintre marii cunoscători ai materiei Shakespeare, polonezul Jan Kott (1914-2001), acela care (pe lângă faptul că a fost un mare iubitor al pisicilor) l-a făcut pe Shakespeare, „contemporanul nostru”. Celor care susţin faptul că versiunea este mult simplificată le amintesc faptul că, în urmă cu vreo 15 ani, compania elveţiană Markus Zohner prezenta o versiune de mare succes peste tot în lume în doar doi actori (Markus Zohner şi Patrizia Barbuiani) care, aşezaţi tot timpul (adică vreo oră şi un sfert), treceau prin toate personajele, extrăgând din tragismul lui Shakespeare momente limită, tratate comic… După cum se vede, se poate face aproape orice… Chiar şi un Hamlet de Shakespeare transformat într-un Hamlet de Shakespeare-Grecu made easier, shorter and – if possibly – a little funnier than usually. Un Hamlet numa’ bun pentru spectatorul grăbit al mileniului III, care păstrează personajele cu greutate ale intrigii (şi iubirii!), ba chiar mai adaugă un bufon pentru că cineva (nu tocmai serios prin fire şi ocupaţie) trebuia să filmeze ce se petrece pe scena elsinoriană… sub atenta şi permanenta supraveghere a craniului lui Yorick (o fi făcut şi el parte din servicii?).

Hamlet”-ul chişinăuanului Sandu Grecu este un spectacol cu mare impact vizual, iar fotografiile Augustinei Iohan care însoţesc prezentul text fac toţi banii (pe care probabil i-o fi primit de la teatru) ba chiar întreit sau împătrit…

Norul de gaze pe care l-a stârnit intriga şi în care s-au învăluit scena, avanscena şi câteva rânduri de fotolii (la loja oficială nu cred să fi ajuns!) nu ne-a cauzat neplăceri nazale, organizatorii, prudenţi, oferindu-ne din timp măşti de protecţie. Bravo lor şi bine-am scăpat noi cu toţii, actori şi spectatori! Cu atât mai mult cu cât între spectatori câteva rânduri erau ocupate de liceeni de la Colegiul „Zinca Golescu” veniţi să-l cunoască mai îndeaproape pe Hamlet-ul venit tooocmai din Danemarca, via Chişinău. Un mic ocol pentru operă, dar un bun prilej pentru spectator să-l cunoască altfel (păi acum avem şi şcoala altfel, nu-i aşa?) pe celebrul prinţ danez.

Lasa un raspuns