La Centenar, o expoziţie colindă prin ţară: „România e acasă”

0
84

*Cristian SABĂU

 5 oraşe, 5 instituţii culturale de renume, 5 personalităţi, 5 expoziţii

Cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la Marea Unire din 1918, Muzeul „Casa Mureşenilor” din Braşov, finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional, a lansat proiectul cultural „ROMÂNIA E ACASĂ”, un program expoziţional naţional dedicat unor mari valori româneşti a căror valoare de patrimoniu universal a fost consacrată în afara ţării: Ioan Petru Culianu, Eugen Ionescu, Ştefan Baciu, Emil Cioran, Panait Istrati. Programul este implementat împreună cu Biblioteca Judeţeană „Astra” Sibiu, Muzeul Brăilei „Carol I”, Complexul Naţional Muzeal „Moldova” Iaşi, Muzeul Judeţean Olt şi Muzeul Naţional al Unirii Alba-Iulia.

Proiectul cultural „ROMÂNIA E ACASĂ”, derulat în aria Culturii Scrise, propune un program expoziţional complex, la nivel naţional, dedicat unor personalităţi marcante şi reprezentative pentru cultura românească ce s-au afirmat în afara ţării, dar care au văzut lumina zilei în localităţile care s-au reunit spre aducerea la îndeplinire a acestei iniţiative, localităţi din toate provinciile istorice ale ţării: Ioan Petru Culianu (născut la Iaşi), Eugen Ionescu (născut la Slatina), Ştefan Baciu (născut la Braşov), Emil Cioran (născut la Răşinari-Sibiu), Panait Istrati (născut la Brăila). Aşadar, un fel de proiect 4×5, adică 5 personalităţi marcante ale culturii româneşti, născute în 5 oraşe din 5 provincii istorice şi promovate de 5 prestigioase instituţii de cultură ale României actuale.

În contextul Centenarului României Mari, cele 5 instituţii culturale reunite în cadrul acestei frumoase şi importante iniţiative au lansat câte o microexpoziţie dedicată personalităţii culturale propuse ca emblemă şi sol cultural de seamă pentru oraşul pe care-l reprezintă. Cele 5 microexpoziţii vor fi prezentate pe rând în toate cele 5 oraşe partenere, adică fiecare microexpoziţie va fi vizitabilă timp de o lună la sediul fiecărui partener. În ultima etapă a proiectului, cele cinci microexpoziţii vor fi reunite într-una singură care va fi expusă în oraşul Marii Uniri, Alba-Iulia, în cursul lunii noiembrie, într-o perioadă apropiată sărbătorii de la 1 Decembrie 2018. În cadrul acestei iniţiative, fiecare partener local organizează şi activităţi educaţionale complementare adresate tinerilor cu vârsta între 14 şi 19 ani: ateliere de scriere creativă, de desen inspirat din creaţia personalităţilor culturale vizate de proiect, cluburi de lectură şi interpretare. În cadrul acestui proiect am avut plăcerea şi onoarea de a fi invitat de Muzeul Judeţean Olt să contribui cu câteva cărţi din biblioteca personală la organizarea expoziţiei Panait Istrati de la Slatina.

 

Panait Istrati, Slatina 2018

„Pe Istrati, malgré tout, îl iubesc pentru căldura lui sufletească” – Nikos Kazantsakis

Panait Istrati sau Viaţa ca o Aventură

Folosind Wikipedia ca sursă de informaţie, Monica-Livia Marincea, bibliotecară a Colegiului Naţional „Ion Minulescu” din Slatina, a alcătuit o sinteză a vieţii şi operei intitulată „PANAIT ISTRATI ÎN 5 MINUTE”. Un fel de „Istrati made easy and short”, cum se poartă în vremile noastre, dar un Istrati bine şi corect condensat, viaţa şi activitatea de la începuturile pline de lipsuri materiale, trecând prin puţina şcoală şi primele experienţe de „angajat” ca muncitor manual sau ziarist, la experienţele de zilier prin Europa şi Egipt.

Panait Istrati, deopotrivă balcanic şi levantin (dar şi occidentalizat), care a pătruns în lumea literelor (franceze) la 40 de ani şi a avut doar un deceniu de creaţie literară (bolnav de tuberculoză, a murit la Bucureşti, la 16 aprilie 1935), a fost scriitorul român cel mai cunoscut, mai tradus, mai citit şi mai iubit al epocii sale, celebra perioadă interbelică, atât de supraevaluată şi văzută în roz astăzi… Şi dintre scriitorii şi ziariştii români a fost şi cel mai contestat şi mai hulit… Hulit, contestat sau marginalizat, acuzat când de fascism, când de comunism, atunci, înainte de Al II-lea Război Mondial, ca şi acum (după cum am constatat din atitudinea lui Emil Hurezeanu, jurnalist şi actualmente ambasador al României la Berlin, care într-o conferinţă ţinută la Sibiu despre scriitori şi jurnalismul interbelic a declarat că Istrati „nu se încadra în tema sa”… chestie de viziune).

Panait Istrati s-a născut la Brăila pe 22 august 1884, fiu nelegitim al unui contrabandist grec, Gheorghios Valsamis (mort la un an după naşterea lui Panait), şi al unei spălătorese românce, Joiţa Istrate. A fost crescut de bunica sa la Baldovineşti, cu şcoala primară făcută la Brăila, apoi ucenic la diverse meserii (mai mult sau mai puţin însuşite), docher, activist-sindicalist (prieten cu Ştefan Gheorghiu), infirmier, portar, servitor, valet, actor-figurant, fotograf, jurnalist, cercetat (şi condamnat cu suspendare) pentru corupere de minore (în 1906), inculpat ca agitator comunist (la Atena), „oaspete” al mai multor puşcării, reporter la Lupeni după greva minerilor reprimată sângeros (1929). A fost chiar şi porcar (a înfiinţat şi a exploatat câţiva ani o crescătorie de porci), emigrant clandestin, dar mai des şi mai cu succes zugrav… A fost şi prefaţatorul (în franceză) primului roman al George Orwell apărut în Franţa (1935) – „Vaca nebună”. A cunoscut puşcăriile din România, Egipt, Ialia şi a însumat „paisprezece meserii lipsite de intelectualitate” (potrivit numărătorii – sau evaluării? – lui Eugen Lovinescu), „haimanaua autodidactă”, acest blatist asiduu pe vapoare (ca să ajungă fără bani la Napoli, Istambul, Cairo, Marsilia…) a cunoscut Balcanii, Orientul Apropiat, a fost sedus şi dezgustat de experienţa construirii noii societăţii socialiste în Rusia Sovietică, a fost prieten cu scriitorul grec Nikos Kazantzakis, cu francezul Romain Rolland, s-a întâlnit cu Troţki, cu Gorki, cu Gherea, cu Mille, cu Sadoveanu, cu Topârceanu, a fost lăudat şi criticat. Antimilitarist, internaţionalist şi pacifist convins, după doar o lună de concentrare se sustrage serviciului militar (din cauze medicale, dar mai târziu va fi taxat ca „dezertor”) în 1916 şi părăseşte România.

Ajuns în 1913 la Paris, autodidact, învaţă franceza din dicţionar, fără profesor şi fără cursuri, o bună bucată de vreme doarme pe străzi, dar ajunge să publice câteva articole în franceză, în gazeta „La Feuille” (în 1920). Aşadar, după debutul în ţară în jurnalismul românesc (1906, „România muncitoare”), după o tentativă de sinucidere (Nisa, 1921) şi o scrisoare ajunsă cu multă şansă la Romain Rolland, scriitorul francez care, mişcat de povestea vieţii, dar şi de talentul de povestitor al lui Istrati (considerat „un Gorki al Balcanilor”), îl ajută să publice povestirea „Chira Chiralina” (în 1923) cu o prefaţă semnată chiar de scriitorul francez. Succesul este imediat, este tradus în tot mai multe limbi. În mod ciudat, este privit cu suspiciune de mulţi dintre criticii români care-l taxează drept autor de „cărţi exotice”. Întors definitiv în ţara natală în 1930, este tot mai bolnav, internările prin sanatorii şi spitale sunt tot mai dese, ultimii 3 ani din viaţă îi petrece mai mult în pat. Panait Istrati moare la spitalul bucureştean „Filaret” la 16 aprilie 1935.

Şi dacă cele 5 minute programate prezentării au fost de fapt cam 6 (şi un pic), am spune că vina nu este a autoarei compilaţiei (absentă, din binecuvântate pricini, de la eveniment), ci a prezentatorului acesteia, muzeograful Doru Neagu, „brăilean ca şi Istrati” (citat din directorul Muzeului Olt, Laurenţiu Guţică).

Directorul Muzeului Judeţean Olt, Laurenţiu Guţică, a prezentat conceptul itinerant al proiectului „România e acasă”, ca şi personalitatea brăileanului Panait Istrati plecând de la contestatarii săi cei mai vehemenţi şi ilustrând cu poziţia lui Nicolae Iorga care (în 1924) declara: „Opera lui Panait Istrati ne arată elocvent că avem de-a face cu un hamal din portul Brăilei. Am încercat să o citesc, dar… asemenea lucruri nu se pot citi. Eu nu-i găsesc absolut nicio calitate. Am spus: avem de-a face cu un hamal din portul dunărean”.

Curatoarea expoziţiei slătinene dedicate lui Panait Istrati, muzeografa Liliana Niţu, a prezentat conceptul general al manifestării naţionale insistând asupra personalităţilor româneşti confirmate „afară” ca valori ale patrimoniului cultural mondial şi integrând în proiect figura lui Istrati concentrată în 16 panouri şi două vitrine cu cărţi apărute în diverse perioade (din 1924 până în anii 2000), panouri care descriu lapidar şi plastic viaţa şi opera acestui creator hors série

Panait Istrati prezentat – absolut fals – ca un duşman al bolşevismului

„Bolşevizant, adică pentru luarea puterii de clasa muncitoare şi distrugerea capitalismului întotdeauna am fost şi voi rămâne…” …Numai că, observă Istrati, „se află în Partid, oameni nedemni de locul lor şi care fac orice numai să se menţină acolo. Aceştia nu mai sunt revoluţionari, cu atât mai puţin comunişti. Iar muncitorului din Partid îi e teamă să-i critice pe aceşti oameni ca nu cumva să-şi piardă pâinea sau chiar libertatea. Există înalţi comisari comunişti cărora le place să ducă o viaţă care ofensează existenţa aspră a muncitorului. Mai există o specie de aşa-zis scriitor proletar care nu-i decât un parazit ce trăieşte pe spinarea clasei muncitoare, căruia-i plac prea mult banchetele unde poate goli sticle, poate debita neghiobii poetice şi poate striga: trăiască literatura populară! Şi se mai manifestă o persecuţie inumană a opozanţilor, care trebuie ţinuţi deoparte, dar nu împinşi la nebunie şi sinucidere… Şi spun toate astea ca un bun comunist, ca un bun bolşevic… Nu-i nevoie să spun că, parcurgând Uniunea, am văzut mai ales opera socialistă care m-a făcut să ţip de bucurie la fiecare pas… Dar dacă dumneavoastră voiţi ca eu să vorbesc cu toată puterea, apoi să-mi fie îngăduit să spun şi răul, cu măsură, cu milă, cu menajament, dar să-l spun… Cer acest consimţământ Partidului… În naivitatea mea, credeam că oamenii Puterii sunt de bună-credinţă, că nu cunosc putreziciunea de sub ei şi credeam că ar fi de-ajuns un singur glas puternic şi prieten care să le-o semnaleze pentru ca ei să-şi dea seama şi să ia măsuri. După Afacerea Rusakov (Rusakov, bolşevic din timpul revoluţiei care fusese acuzat de felurite tipuri de delicate contra comunismului, era socrul scriitorului Victor Serge, prieten cu Istrati – n.a.) m-am convins că Puterea era conştientă de răul care submina Revoluţia şi că nu accepta nicio critică… Afacerea Rusakov este unul dintre miile de abcese din cauza cărora agonizează Revoluţia…”, scria Istrati în 1929, după călătoria de 14 luni în Uniunea Sovietică. Iar după mârşavul atac al lui Barbusse care-l acuza că a devenit contrarevoluţionar şi haiduc al Siguranţei, în 1931, în două interviuri pentru „Lumea” ieşeană, declara: „Voiajul făcut în Rusia m-a scos din sărite. De unde primele scrisori trimise amicilor din Paris le aduceau vestea că mă decisesem a rămâne în Rusia ani mulţi, după ce am colindat în lung şi în lat Republica Sovietelor, m-am întors cu o trenă de deziluzii… ca revoluţionar, şi nu ca membru al societăţii burgheze. Fiindcă, dacă ar fi să fac o contabilitate după sistemul capitalist, mărturisesc că ar trebui să fi rămas entuziast al celor văzute la faţa locului”.

În continuare Istrati prezintă realizările regimului sovietic în ameliorarea situaţiei materiale a ţăranului rus, în progresul infrastructurii de transport (e cucerit de legăturile telefonice şi telegrafice, de căile ferate ruse, de trenurile în care călătoreşti zile întregi, dar „cu exactitate de secundă”), al ocrotirii mamei şi copilului, neuitând să adauge şi „decepţiile efemere” între care racilele societăţii umane, formate din indivizi avizi de putere şi bogăţie, parveniţi şi profitori de pe urma trecătoarei puteri pe care o exercită discreţionar şi imoral:

„(Unii) îmi relatau atmosfera câinoasă din relaţiile lor de la fabrică unde pâra, spionajul, pizma înfloreau abundant între tovarăşi. Alţii, proaspăt însurăţei, mi se plângeau că tovarăşul ajuns mai mare i-a luat femeia, i-a siluit-o după ce a îmbătat-o până la nesimţire, în tovărăşie cu încă trei-patru părtaşi pe rând ai graţiilor fizice ale tovarăşei”.

Faţă de astfel de abuzuri punctuale ale noilor şefi locali urcaţi în funcţii de soviete se revoltă Istrati, e indignat de condiţia morală precară, de omul căzut la stadiul de javră care-şi caută doar satisfacerea instinctelor primare: „Am auzit infinite plângeri de-ale atâtor tovarăşi ruşi care-şi aflau soţiile siluite de bunii lor camarazi; şi de câte nu mi-s pline şi acum urechile, ilustrând, toate, bestia umană… Oamenii poate nu sunt foarte înclinaţi să devină javre. O ştiu. Dacă însă pe oameni nu-i putem face complet oameni chiar acum, putem să-i împiedicăm să devină javre. Asta prin forţa constrângerii chiar sângeroase. Şi aici vine rolul dictaturii. Al unei dictaturi în folosul ridicării la un nivel uman a gloatei în suferinţe degradatoare”.

În ciuda acestor neajunsuri (în van reclamate conducătorilor statului sovietic), Istrati îşi subliniază poziţia de principiu: „Să nu vă faceţi vreo iluzie despre izolarea mea, nici despre cearta mea cu Sovietele. Nu sunt certat cu bolşevismul, ci cu răii bolşevici şi cu al lor sabotaj de neînţeles, îndreptat, conştient sau inconştient, împotriva Revoluţiei… Am fost întotdeauna şi rămân… lângă adevăraţii revoluţionari şi pentru o omenire mai bună”.

„Eu sunt gata să mă amestec în toate hoardele care vor să dărâme Jilavele internaţionale (…), dar cu o condiţie: să nu mi se ceară apoi să vin şi eu cu noi cărămizi ca să zidim noi Jilave. Iată crezul meu!” (Panait Istrati, Crezul meu, Paris, 24 iunie 1924).

Corifeii Anticomunismului postcomunist românesc de azi (care au dus-o foarte bine şi în timpul comunismului, dar au memoria mai puţin extinsă; l-am amintit deja pe Emil Hurezeanu cu atitudinea sa greu de calificat ca intelectuală…) vor să acrediteze ideea unui Panait Istrati dacă nu 100% KGB-ist, măcar foarte activ Kominternist. Şi având în vedere justeţea cauzei, nu se încurcă cu cercetările serioase şi mai ales cu adevărul furnizat de documente, de acte.

Celebrul intelectual Stelian Tănase, în „Clienţii lu’ tanti Varvara. Istorii clandestine”, scos la editura lui Gabriel Liiceanu (Humanitas, 2005), „Comitetul pentru sprijinirea victimelor terorii albe în Balcani” (justificată, pentru că teroarea albă chiar se manifesta în Balcani, în anii ’30-’40), într-un demers pseudoştiinţific ce exclude istoria promovând numai şi numai corectitudinea politică fără a ţine cont de fapte şi date, îl transformă pe Istrati într-un cărăuş de bani şi ordine al lui Racovski, ambasadorul sovietic de la Paris, un modest curier care aducea la Bucureşti lumina de la Moscova via Paris. Foarte întortocheată şi calea imaginată de celebrul „cercetător” anticomunist, dar şi gândirea acestuia… De fapt, enormitatea gândirii lu’ Tănase a fost luată în răspăr şi demontată de Mircea Iorgulescu într-un elegant articol din „România literară”, „Cum se fabrică un «agent comunist»” (R.L. nr. 34/31 august 2007).

Este foarte grav faptul că, la aproape un secol de la moartea sa, opera lui Panait Istrati este cântărită cu greutăţi extra-estetice, iar ştampila de bun sau rău i-o pun

nişte scriitoraşi în vogă, dar fără substanţă, acei „critici care păzesc porţile literaturii în Bucureşti”. Asta e: „Panait Istrati nu s-a ivit în cenaclu, din concubinajul Universităţii cu Critica, din amorul tragic al finanţei cu editura. Iritarea multora vine de acolo că dl. Panait Istrati dovedea în ziua înfăţişării la rampa literaturii că existase dincolo de cuiburi şi în afară de parlamentul literar…”. E foarte clar că „Multe Bastilii vor trebui luate cu asalt înainte de-a nu se mai zidi Bastilii”.

Dispreţuindu-l atât pe „scriitorul de profesie”, cât şi pe „cititorul de profesie”, pentru că „bălăcesc astăzi amândoi în aceeaşi mocirlă a artei fără umanitate”, Istrati a oscilat între utopia unei arte ce tinde să facă lumea mai bună şi neîncrederea în posibilitatea realizii unui asemenea scenariu, întrucât, „cu toată generozitatea capodoperelor universale, lumea continuă să fie egoistă”. Fariseismul intelectualului amator de artă e observant astfel: „Copiii cerşetori umplu drumurile: nimeni nu-i vede, dar toată lumea «cultă» admiră «celebrul tablou al lui Murillo»”. În faţa acestei situaţii artistul militant trebuie să creeze chiar dacă „pentru întreaga omenire trudită nu s-a născut încă artistul care să-i fie Mesie, nu s-a născut încă opera de artă care să răstoarne fundamentele unei alcătuiri bazate pe cruzime şi care să întroneze dreptatea pe pământ”.

Observaţie istratiană (de actualitate): „Minţi ca un procuror!”

Un episod de reţinut dintre cele multe în care se ciocneşte de sistemul judiciar românesc al epocii: pentru că, pe 19 octombrie 1909, protestează alături de alţi socialişti împotriva unei măsuri care interzicea revenirea revoluţionarului Cristian Rakovski în România, este arestat şi închis, timp de mai multe zile, la închisoarea Văcăreşti, până la achitare. După eliberare, în câteva articole din „România muncitoare”, face cunoscute cititorilor impresiile lăsate de experienţa confruntării cu oamenii legii (să folosim etichete contemporane), lăsând şi un panseu foarte plastic: „Nu m-aş mira dacă cineva ar pune lângă zicala «fumezi ca un turc» pe aceea de «minţi ca un procuror»”. Având în vedere dosarele de azi măsluite cu sârg, mă întreb dacă s-o fi schimbat ceva, sau avem de-a face cu o componentă perenă a „spiritualităţii româneşti”?

(Prea puţine) Cuvinte despre prieteniile şi iubirile lui Panait Istrati

Cu prilejul unui interviu acordat lui Al. Robot apărut în „Rampa” în 1935, Istrati anunţa că „al cincilea volum din ciclul Viaţa lui Adrian Zografi se intitulează Agitatorul şi evocă figura celui mai cald şi mai convins revoluţionar român, Ştefan Gheorghiu, mort acum 20 de ani”. Din păcate, acest volum pe care i-l anunţase mereu cu mult entuziasm lui Romain Rolland nu avea să mai apară, va rămâne doar la stadiul de schiţă, titlul având şi varianta „Revoluţionarul”. S-ar putea spune că cel mai bun prieten al lui Istrati a fost Ştefan Gheorghiu (da, cel al cărui nume a fost dat şcolii de activişti PCR), care a fost un foarte activ şi talentat organizator de sindicate (tembelismul postdecembrist îl zugrăveşte că pe un periculos ideolog şi militant comunist, deşi a murit în 1914, cu 7 ani înaintea înfiinţării Partidului Comunist Român, 1921). Ştefan Gheorghiu, prietenul lui Istrati în tovărăşia căruia a petrecut câteva luni la Cairo, cu care a militat pentru dreptul de asociere sindicală, pentru iniţiativă locală sindicală şi pentru sprijinirea de către muncitori a ţăranilor răsculaţi la 1907. Istrati îl zugrăveşte pe Ştefan Gheorghiu ca pe un om pe care – în cazul convergenţei părerilor şi idealurilor – se putea conta necondiţionat.

Un alt mare prieten a lui Istrati a fost grecul (cretanul!) Nikos Kazantzakis – creatorul lui Zorba, care-i scria prietenului său „Panaiataki”: „Ori de câte ori mă gândesc la viaţa noastră, la discuţiile noastre, la isprăvile şi întâlnirile noastre, la halucinanta imagine a Rusiei, râd fericit cu ochi scânteind de bunătate şi şiretenie, aşa cum ar fi râs Cosma al tău pe care îl iubesc atât de tare… Dar, tu Panaiataki, ai ceva în plus. Tu însuţi eşti o idee măreaţă!”.

Eleni Kazantzakis, a doua soţie a lui Nikos, care i-a dedicat lui Istrati o carte (care n-a apărut în România…), scria despre tumultuoasa prietenie a lui Panait cu Nikos: „Nu numai deosebirile de caracter a sfâşiat prietenia lor… Pe Kazantzakis îl deosebea de Istrati un ocean de cunoştinţe… Călătoria din 1927 a supus la o probă dură prietenia celor doi scriitori. În toiul călătoriei, Istrati simte că vraja romantică a unui vis neîmplinit, dar aproape de împlinire, începe să se destrame”. Într-adevăr, impetuozitatea temperamentală lui Panait cel revoltat de câte vreo injustiţie se contrapunea – mai tot timpul – meticulozităţii analitice a lui Nikos care cântărea părţile bune şi cele rele ale sistemului şi, dacă primele trăgeau mai greu, nu le mai lua în consideraţie pe celelalte.

Dintre relaţiile cu femeile, care au fost multe („Nu mi-au lipsit niciodată femeile tinere şi frumoase”, se împăuna Istrati), ar fi de reţinut soţia dintâi – Jeaneta (Enta) Maltus-Gheorghiu, văduva prietenului său sindicalistul Ştefan Gheorghiu, o evreică foarte deşteaptă, militantă pentru drepturile muncitorilor, bună oratoare la întrunirile muncitoreşti, dar căsnicia se destramă rapid prin plecarea din ţară a lui Istrati care prin 1917-1918 se stabilise în Elveţia şi era combinat cu Frieda („o nemţoaică vrednică, dar rea foc”), împreună cu ea frecventând azilurile de noapte…

Urmează a doua soţie, Anna Munsch, croitoreasă evreică-alsaciană, şi ultima şi poate cea mai importantă, cea de-a treia soţie – Margareta Izescu, brăileancă, născută în 1908 (cu 24 de ani mai tânără!), care l-a îngrijit în ultimii ani.

A mai avut o relaţie importantă, un concubinaj de câţiva ani, cu pianista elveţiană Bilili – Marie Louise Baud-Bovy, partenera de excursie în Uniunea Sovietică, dar care l-a părăsit pe Panaiataki, aducându-l în pragul sinuciderii.

O mărturie despre atracţia pe care Istrati o exercita asupra femeilor ne-a lăsat-o Henriette Yvonne Stahl la care Panait Istrati a venit în vizită cu generalul Economu care-i rezolvase situaţia militară: „Toată noaptea mi-a povestit viaţa lui. Am văzut pe mâini şi pe gât semnele încercărilor lui de a se sinucide şi mi-a mărturisit tot ce a făcut Romain Rolland pentru el. Ochii lui Panait Istrati erau extraordinari: cărbuni incandescenţi. Forţa lui nu te lăsa să bănuieşti boala care-l mistuia… Mă ţinea de mână, propunându-mi să fugim în lumea largă…”. Greu, dar Henriette Yvonne Stahl a rezistat ispitei…

La Slatina – un atelier al literaturii de dragoste

„Viaţa unui artist sentimental, pasionat şi care mai ales a trăit aşa cum am trăit eu e adesea tot atât de pasionantă ca şi opera lui. Uneori chiar o întrece în interes dacă artistul rămâne sincer şi dacă scrie nu ca să satisfacă curiozitatea bolnavă a cititorului sătul şi blazat, ci ca să se vadă până unde a fost legat de omeneştile slăbiciuni de viaţă, cât a luptat cu ele, cum a învins sau a fost învins”, consemna în pagini autobiografice Panait Istrati. Probabil inspirată din pasionalitatea (mai rar întâlnită în literatura română din epocă a) personajelor lui Panait Istrati, Liliana Niţu, şefa secţiei de istorie şi artă a Muzeului Judeţean Olt şi curatoarea expoziţiei slătinene dedicate lui Panait Istrati, a organizat un atelier de creaţie cu tema „Prima dragoste”. La atelierul condus de curatoarea expoziţiei şi de asistenta de proiect, custodele Rodica Pompilia Ciuică, au participat elevii Miruna Ristea, Ionuţ Buzuc, Elena-Maria Niţu, Maria Încrosnatu, Radu-Alexandru Ciuică şi Marius Tudoroiu grupaţi în 3 echipe de câte 2 elevi reprezentând câteva şcoli din Slatina (jumătate dintre participanţi fiind de la Colegiul Naţional „Ion Minulescu”).

Lasa un raspuns