La 45 de ani de la moartea autorului Tudor Muşatescu

0
779

Un “Titanic-Vals” montat ca pe vremuri…

*Cristian SABĂU

col IMG_1876Nea Tudorică cel vesel şi visător
Tudor Muşatescu a venit pe lume la 7 martie 1903, în Câmpulung, judeţul (pe atunci) Muscel. A făcut şcoala elementară la Câmpulung (manifestă un talent literar precoce, la 10 ani alcătuind revista „Ghiocelul”), iar studiile liceale la Câmpulung (Liceul „Dinicu Golescu”) şi Iaşi, perioadă în care publică, sub diverse pseudonime, proză scurtă şi versuri (mai ales satirice). Este absolvent al facultăţilor de Drept şi Litere şi Filozofie, dar nu va profesa nici ca jurist, nici ca profesor, dedicându-se 100% literaturii. Şi dacă opera sa – mai ales cea dramatică – este îndeobşte cunoscută, se ştie mai puţin că a fost un adevărat ctitor de teatre. Muşatescu a contribuit decisiv la întemeierea unor teatre efemere, dar importante pentru epocă (Teatrul Vesel şi Teatrul Nostru cu Sică Alexandrescu, Grădina „Boema” cu Aurel Maican, Teatrul Colorado). A fost inspector general al teatrelor (1930-1940), dar mai ales unul dintre principalii animatori ai mişcării teatrale a deceniului 5 din secolul trecut, într-o perioadă foarte tulbure când, la un anumit moment, cu piesele eliminate din repertoriile teatrelor, ajunge să trăiască din salariul actriţei Kitty Gheorghiu, soţia sa (salariu nu foarte mare, se-nţelege). De fapt, Kitty Gheorghiu a fost şi Dacia în montarea lui Horea Popescu de la Teatrul Giuleşti. Material, Muşatescu se reabilitează după 1950 când piesele sale sunt reconsiderate (inclusiv pentru conţinutul critic al sistemului capitalist văzut din provincia românească), iar „Titanic-Vals” şi „Visul unei nopţi de iarnă” sunt ecranizate. Pentru unele concesii ideologice (vezi de exemplu piesa „Trenurile mele”) este reevaluat, i se oferă spaţii în reviste. Pe vremea când eram licean şi student nu pierdeam setul de 10 „muşatisme” care erau servite săptămânal de „Contemporanul”, un adevărat deliciu umoristic… Păcat că Tudor Muşatescu a murit în 1970, la doar 67 de ani, când ar mai fi putut scrie încă…col IMG_1805

Montări de referinţă ale Titanicului muşatin
Prima montare, premieră absolută, a fost în 21 noiembrie 1932 la Teatrul Naţional Bucureşti, cu o distribuţie din care făceau parte George Calboreanu, Ion Finteşteanu, Sonia Cluceru şi alţii.
În 1960, la Teatrul Naţional Bucureşti este montat un nou „Titanic-Vals” în regia lui Sică Alexandrescu (Matei Alexandru – Spirache, Decebal – Sanda Toma, Ileana Iordache/Catiţa Ispas – Miza).
Piesa este reluată la Teatrul Naţional Bucureşti în 1983 de regizorul Mihai Berechet (în distribuţie: Spirache – Radu Beligan, Chiriachiţa – Ileana Stana Ionescu, Dacia – Florina Cercel, Sarmisegetuza – Cezara Dafinescu, Gena – Aimée Iacobescu/Cristina Deleanu, Traian – Eugen Cristea).
Piesa lui Muşatescu a fost ecranizată (în 1964) de regizorul Paul Călinescu şi a înregistrat un mare succes de public. Distribuţia a fost “de vârf” pentru acea vreme, avându l în rolul principal pe marele Grigore Vasiliu-Birlic – Spirache Necşulescu, iar în alte roluri alte glorii ale primei scene româneşti – Silvia Fulda, Coca Andronescu, Ion Finteşteanu sau Mihai Fotino.
La radio, “Titanic-Vals” a fost transmis la 29 nov. 1953, în regia lui Radu Beligan şi Titi Acs şi cu o distribuţie care-i cuprindea pe Costache Antoniu (Spirache), Nataşa Alexandra (Dacia), Sonia Cluceru (Chiriachiţa), Silvia Chicoş (Decebal), Niki Atanasiu (Stamatescu), Nicolae Gǎrdescu (Rǎdulescu Nercea).
Pe scena de la “Davila”, întâiul “Titanic-Vals”a fost regizat de Ion Talianu (în 1952), apoi, la 9 august 1959, regizorul Gheorghe Leahu a adus o nouă premieră a “Titanic-Vals”. Din păcate, lipsesc informaţiile de arhivă pentru a avea mai multe date despre distribuţiile de atunci, semn că secretariatul literar nu mai funcţionează de vreun deceniu…

col IMG_1746Teatrul „Nottara” (regia Dinu Cernescu – 2002)
În această piesă – “una dintre marile izbânzi ale literaturii noastre dramatice”, scria Ion Marin Sadoveanu – mişună o lume preponderent dominată de febra suişului social. Spirache şi Gena sunt singurii membri ai clanului familiei necontaminaţi de arzătoarea dorinţă de a-şi schimba starea socială, de a urca rapid pe treptele nesigure ale succesului material acolo, în înalta societate, în lumea bună… Lor li se adaugă Petre Dinu, funcţionarul de la Poşta locală, logodnicul Genei, şi (în final) reabilitatul căpitan Stamatescu, tatăl copilului Mizei. Dar personajele pozitive sau neutre nu sunt interesante. “Motorul” familiei şi al piesei îl constituie tandemul (trăim, se pare, şi în 2015 sub semnul tandemului) Chiriachiţa-Dacia. Ambiţiosul cuplu mamă-fiică trage după el restul membrilor familiei, iar acţiunile lor sunt puncte nevralgice ale acţiunii.
„Titanic-Vals” este o comedie de moravuri provinciale cu puternice accente antipoliticianiste, care dă pe faţă farsa alegerilor aşa-zis democratice din mult-lăudata democraţie interbelică. “Votezi pe cine vrei, dar din urnă iese cine trebuie” era sloganul şi ştiut, şi aplicat la fiecare alegere (şi scrutinele nu erau puţine).
Dacia (susţinută de Chiriachiţa cu pasienţele sale victorioase) unelteşte, cheltuieşte, investeşte, mituieşte doar să-l vadă „odată ieşit din rândurile anonimilor”, să-l vadă odată „Cineva” pe Spirache. Care Spirache o ţine pe-a lui. „Nu e firea mea să fac politică”, pur şi simplu pentru că „n-am încredere în niciun partid”, declară candid şi hotărât Spirache, numai că nimeni nu-l ia în seamă… că doar prea e filozof, prea e moale, prea e „necalificat” pentru politichia de club de provincie. Iar politica nu este cel mai bun mijloc pentru a combate monotonia existenţei provinciale, ba chiar din fundul provinciei. Acolo unde pentru a reuşi trebuie să fii un adevărat „ginecolog politic”, susţine Rădulescu Nercea. Dar în viaţa asta nu-i precum vrea omul, ci precum vrea… colectivul; în cazul lui Spirache, familia atât de interesată să scape de provincia de care s-a săturat şi să ajungă „la Bucureşti, la Bucureşti”… Aspiraţie similară şi legitimă, aş spune, cu a celor trei surori cehoviene care voiau – din cauze de nemişcare provincială – „la Moscova, la Moscova”.
„Titanic-Vals” arată lichelismul politic etalat “la sursă”, la origini… Chiar dacă pe ici, pe colo Muşatescu a mai făcut ceva concesii în favoarea dialogului facil, sprinţar, simpatic, “pontos“.
Textul conţine nu numai o radiografie a vieţii de familie viciate de tendinţe de înavuţire cu orice preţ, ci şi o fotografie a minunatului sistem electoral interbelic…col IMG_1696

Familia Necşulescu (şi ginerii) – 1932, cu figuri piteştene – 2015
Chiar dacă această “ediţie scenică” „Davila” – 2015 nu se poate compara cu unele dintre montările menţionate (este foarte departe de exemplu de montarea lui Alexandru Dabija de la “Odeon” – 2013, cu Ionel Mihǎilescu, Dorina Lazǎr, Rodica Mandache, Antoaneta Zaharia şi cu decorurile absolut remarcabile ale lui Helmuth Stürmer), are meritul de a aduce pe scenă un text clasic, plăcut, alert şi instructiv (doar “marea artă este întotdeauna didactică”, susţinea Mihai Ralea). O montare care a respectat textul şi care a readus pe scenă o foarte importantă actriţă – Wilhelmina Câta, pe nedrept şi cu vinovăţie uitată vreo două stagiuni. O montare care ar putea fi folosită de profesorii de română ca important mijloc ajutător pentru opera lui Muşatescu (sper că se mai studiază…). O montare în care exuberanţa tinerească (mare lucru un “target” clar în viaţă) a tandemului Chiriachiţa-Dacia (Doina Aida Stan – Wilhelmina Câta) era gata-gata să fie contracarată cu succes de blândul, insipidul, neînsemnatul, resemnatul, dar tenacele şi cinstitul Spirache (“geniul politic în stare latentă”) – Petrişor Stan, care încă o dată demonstrează publicului apetitul pentru comedie şi capacităţile sale de a contribui la crearea unei atmosfere de comic temperat, de a frâna veselia (uneori greu de justificat a tandemului feminin deja identificat sau a tandemului celor doi băieţi – ca şi în istorie – Traian şi Decebal) cu infuziuni lirice. O veselie în general reţinută (în două-trei situaţii ostentativă, pentru a emfatiza “caracterele”) şi contrapunctată cu tristeţea lui Spirache generată – hélas – de o mult mai atentă evaluare a lumii în care trăieşte… Foarte expansivă, cum se şi cade unei viitoare “fete mari cu copil mic”, muncită de gândul “ce va zice lumea”, este Ioana Podǎreanu în rolul Mizei – chiar dacă “Miza nu-i nume de fată, ci de iapă”, sună mai bine decât patrioticul Sarmisegetuza (Sarmisǎgetata cum îi spune Decebal), care, de la lipsa de scrupule iniţială, ajunge să-şi conştientizeze greşelile şi să apuce pe calea cea dreaptă. Reţinută, aproape crucificată de condiţia de “şchioapa familiei”, cu spirit de sacrificiu, oricând la dispoziţia celorlalţi, este Armanca Sǎrac în Gena, foarte bogată în resurse. Nebunatici spre inconştienţi şi hiperactivi sunt duşmanii istorici Ionuţ Oanţă (Traian) şi Andreea Moşoiu (Decebal). Corect, nu atât în profesia de avocat (unde mai învârteşte nişte acte false), ci în rolul căruia-i conferă un „ce” misterios, este Petricǎ Dumitrescu. Adrian Duţă în samsarul (sau geambaşul?) politic local Rădulescu Nercea este o culme a elocinţei puse în slujba intereselor cetăţenilor şi a unei cointeresări substanţiale, că doar nimic nu-i gratis. Cei doi logodnici Dan Andrei (Petre Dinu) şi Andrei Nedelea (cam tânăr pentru căpitanul Stamatescu, piesa trebuie ţinută până atinge vârsta căpitănatului) sunt apariţii complementare, foarte timid şi stângaci Dinu (care are nevoie de un an pentru o declaraţie şi-un sărut), foarte îndrăzneţ şi dezinvolt (cu rezultate vizibile la 9 luni) Stamatescu. Chiar ciupită de… pardon… unii musafiri mai îndrăzneţi, Gabriela Stanciu este o servitoare model. Şi un adevărat exemplu pentru orice doică ar putea fi considerată Mihaela Mazilu.
Şi-COL armanca-ioana-petrisorau dat concursul şi trei foarte mici actori: Andrei Ciobanu, Mario Avramescu şi Teodora Merla, dar şi căţeluşul „adevărat” Puffy (nu chiar Pussy ca în textul muşatin, dar diferenţa este doar de o consoană, ce-i drept, dublă…), un actor pe care Luminiţa Borta îl cunoaşte foarte bine, de vreme ce-i este colocatar de vreo jumătate de an…

***
Montarea Luminiţei Borta demonstrează viabilitatea în timp a textului lui Muşatescu: deşi se apropie cu paşi repezi de centenar, este tot proaspăt şi credibil. Iar în didascalia autorului („acţiunea se petrece în anul 1932 zilele noastre, în orice oraş unde există soacre, neveste şi prefecturi”) “în anul 1COL titanic vals final932” ar putea fi foarte bine înlocuit cu “în anul 2015”, adică în zilele noastre. Pentru că piesa este atât de actuală încât ar fi putut fi scrisă săptămâna trecută sau ieri… Îi îndemn pe toţi să vadă spectacolul de la Teatrul „Davila” (inclusiv pe mine să-l revăd), iar celor care au zăbovit asupra acestor rânduri n-am decât să le spun – vorba fotografului chemat să imortalizeze fericita şi victorioasa familie Necşulescu – “1,2,3, Merçi!”.

Lasa un raspuns