Istoria teatrului românesc postdecembrist în 3 personaje-cheie: Boroghină, Chiriac, Ţepuş

0
338

*Cristian SABĂU

Nicolae Manolescu, critic literar important al României la cumpăna mileniilor II-III, criticat vehement p-acilica pentru conţinutul „Istoriei critice a literaturii române” (cu atât mai mult cu cât scriitorii argeşeni contemporani n-au ajuns în paginile istoriei sale), s-a apărat spunând că acea carte de mai multe kilograme şi cu foarte multe informaţii este „istoria sa”, altfel spus, viziunea sa personală asupra a „5 secole de literatură”. O opţiune literară dată de lecturile şi de analizele sale, generatoare de crize de isterie ale celor care s-au considerat neînţeleşi, marginalizaţi şi mai ştiu eu cum… Ei bine, după modelul manolescian mi-am fixat şi eu câteva jaloane pentru teatrul românesc postdecembrist. Nu prea multe, ca să nu mă risipesc, doar trei. Şi nu ca actori sau regizori, ci în calitate de directori de teatre şi de festivaluri de teatru, adică personaje-cheie cu greutate deosebită în organizarea vieţii teatrale româneşti, în goană după performanţă artistică şi recunoaştere internaţională. Trei jaloane culturale absolut necesare pentru explicarea evoluţiei (şi revoluţiei) scenei româneşti şi aşezarea sa în acel puzzle mondializat al scenei globale.

  1. Emil Boroghină, finul care şi-a depăşit naşul

Cronologic, saltul spre vizibilitate mondială al teatrului românesc şi cucerirea statutului de partener egal cu marile companii din lumea spectacolului scenic începe cu actorul craiovean Emil Boroghină, sub al cărui directorat (de o duzină de ani) Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova a început să prezinte lumii potenţialul teatrului românesc. Texte de referinţă ale dramaturgiei universale de la Antichitate până la cele foarte actuale beneficiind de puneri în scenă absolut surprinzătoare (şi seducătoare) au încântat publicul de pe multe meridiane şi paralele şi au convins critica de teatru că acele câteva descinderi de la Teatrul Naţiunilor din anii ’60 ai trecutului secol au fost doar preludiul turneelor cu spectacole cu adevărat importante din ultimele trei decenii. Emil Boroghină a avut forţa (şi ştiinţa) de a pune echipa pe primul plan cu riscul renunţării vremelnice la propria profesie şi dedicându-se pe de-a-ntregul doar manageriatului. Probabil că nu i-a fost uşor, dovadă fiind faptul că a revenit pe scenă după încheierea menirii de conducător al celui mai important teatru românesc din anii ’90. Turneele europene şi extraeuropene cu spectacole ca „Ubu rex” (Jarry-Shakespeare), „Danaidele” (Eschil), „Phaedra” (Eschil&Euripide), „Medeea” (Euripide), „Titus Andronicus” (Shakespeare), „Orestia” (Eschil) au intrat în istorie ca momente de referinţă pentru arta scenică. Desigur, această revigorare a mişcării teatrale craiovene este datorată în bună măsură colaborării cu regizorul Silviu Purcărete. Retras de la conducerea Naţionalului craiovean (care din 2005 poartă numele marelui Marin Sorescu), actorul Emil Boroghină, cu înfăţişarea sa romantică, s-a dedicat marii sale pasiuni, creaţiei shakespeariene, pentru promovarea căreia a organizat un festival mai special (şi mai specializat). „Un festival de nişă” s-ar fi putut cleveti şi crede, adică ceva nimerit doar pentru papilele gustative ale degustătorilor de Shakespeare (ar fi spus – poate – Mircea Ghiţulescu), numai că acest ceva s-a verificat ca festival cu „nişă extrem de largă”, apreciat de un public eclectic. Un festival care de vreo două decenii dovedeşte că vărul (sau unchiul, sau bunicul) Will este foarte contemporan cu pasagerul din metrou sau troleibuz din oraşele României mileniului III… Pasiunea pentru poezie a cultivat-o constant şi a pregătit adevărate evenimente poetice (aş fi folosit termenul consacrat „regal” dacă n-aş fi fost republican, precum celebra ploieşteancă Miţa), recitaluri de poezie din poeţi români şi străini în care Eminescu a fost partenerul strategic al lui Shakespeare. Recitalurile de poezie susţinute de Emil Boroghină au culminat în acest an cu spectacolul poetic „Treptele Unirii” dedicat centenarului înfăptuirii României Mari – un spectacol care a fost aplaudat în România şi în mai multe capitale europene şi care a inclus creaţii din operele a 30 de poeţi români printre care Eminescu, Arghezi, Goga, Macedonski, Sorescu, Alecsandri, Adrian Păunescu, Victor Eftimiu, Cezar Ivănescu. Retras din activitatea de „actor din distribuţii” (într-o confesiune de demult arăta că, având calitatea de manager, regizorii s-ar fi putut simţi presaţi să-l distribuie în mai toate spectacolele), Emil Boroghină a optat pentru poezia prezentată în spectacole. A preferat să cultive acea zonă mai puţin frecventată, dar care face apel la resursele de sensibilitate acută şi adâncă din diapazonul sufletului omenesc. Şi pentru a nu-l părăsi pe Emil Boroghină cu a sa figură romantică (de Crai de Curtea Veche) înainte de a lămuri ce şi cum cu finul şi naşul, trebuie spus că naşul actorului craiovean a fost Radu Beligan. Nu ştiu ce ar fi putut realiza Radu Beligan dacă n-ar fi fost dat afară în 1990 (împreună cu alţi mari actori) într-o manieră ruşinoasă de la Naţionalul bucureştean, dar este evident că ceea ce a relizat Naţionalul craiovean în anii ’90 a depăşit ca performanţă artistică şi audienţă tot ce reuşiseră până atunci teatrele româneşti. La vârsta senioratului (78 de ani, mulţi înainte, MAESTRE!), retras (prematur, zic eu!) din distribuţii, Emil Boroghină nu s-a retras din poezia pe care o poartă cu sine în lume… Şi bine face!

  1. Constantin Chiriac, un zimbru făuritor de mamuţi

Pentru că întotdeauna este loc pentru mai sus, mai mult, mai bine, după avântul iniţiat de teatrul craiovean al lui Emil Boroghină a venit rândul unui alt teatru din provincie să preia ştafeta excelenţei teatrale româneşti şi s-o impună conştiinţei europene (şi mondiale) cu o forţă de impact şi cu o tenacitate cum nimeni nu reuşise în trecut. Pentru că orice record olimpic este o ţintă a depăşirii, pentru că „Întotdeauna mai e o culme de atins”… Nici Teatrul de Comedie, nici Teatrul Naţional I.L. Caragiale Bucureşti, nici alte teatre româneşti, care au avut turnee de succes în trecutul veac şi ale căror prezenţe prin alte geografii au fost remarcabile, aplaudate, dar efemere, nu au lăsat urme adânci în peisajul teatral european/mondial.

Cunosc destul de bine peisajul cultural din Braşov, Sibiu, Arad şi ştiu că, spre sfârşitul perioadei comuniste, publicul dezertase din sălile de spectacole tot mai reci (spre glaciale). Mi-amintesc de o situaţie penibilă când, la un concert al filarmonicii sibiene (concert ce se ţinea chiar în sala Teatrului Radu Stanca), solistă fiind o pianistă japoneză, prezentatoarea concertului, vădit stânjenită, ne-a adresat celor vreo 10-15 spectatori rugămintea de a ne preface că este vorba nu despre un concert anunţat, ci despre o repetiţie cu public (foarte restrâns cum ziceam, maxim 15), urmând ca o parte să fie interpretată de două ori la cererea dirijorului. Şi aşa ne-am scos cu toţii: publicul a ascultat o parte a concertului programat de două ori, a primit şi banii înapoi, iar organizatorii s-au salvat de la imaginea sălii fără spectator. Cam asta era situaţia în cultura sibiană în preajma anului 1990. Iar revirimentul şi avântul cultural sibian i se datorează în mare măsură unui actor: Constantin Chiriac.

Confirmând dictonul „omul sfinţeşte locul”, „omul” Constantin Chiriac a transformat în doar câţiva ani „locul” – teatrul sibian – în cea mai importantă instituţie culturală a ţării. Actorul, care în vremile de început ale Galei de la Costineşti i-a obligat pe organizatori să umble la regulament pentru a-l împiedica să câştige ediţie după ediţie, a impus o nouă manieră de lucru în teatrul sibian, a reevaluat condiţia actorului, a actului artistic şi a situării faţă de diverse categorii de public. Rezultatul a fost recucerirea publicului sibian şi seducerea publicului din alte ţări prin spectacole eveniment, îndrăzneţe ca manieră regizorală şi actoricească.

Ca actor, n-ai cum să-i uiţi personajele pentru că imaginea sa nu-ţi permite, fie că l-ai văzut la Casandra sau la începuturile sibiene ca funcţionar invizibil solomonian, fie pe la început de mileniu în „Idiotul” lui Andriy Zholdak înfigând satâre într-un ritm nebunesc (s-a întâmplat să mă aflu la o repetiţie în care scena înfigerii satârelor a fost repetată de zeci de ori chiar cu preţul întârzierii cu o oră a spectacolului – preţul perfecţiunii) sau ca Rodin, un Dumnezeu mai mic al artei, sau ca un Estragon de neuitat într-un spectacol Beckett de neuitat…

Ca manager, să subliniem că teatrul sibian a scos pe „piaţa” spectacolelor (apropo, la Sibiu a înfiinţat şi prima bursă a spectacolelor) realizări de mare anvergură ca „Faust” (după Goethe) sau „Metamorfoze” (după Ovidiu) în montări uluitoare ale regizorului Silviu Purcărete („fermentul” care uneşte teatrul sibian de cel craiovean) care transcend noţiunea de teatru în sensul clasic (cu scenă delimitată net de spectator), foarte gustate de publicul din toată lumea, dar mie mi-a rămas la inimă acea bijuterie după Rabelais, „Cumnata lui Pantagruel”…

Cu astfel de evoluţie artistică, teatrul a fost vectorul care a împins oraşul înainte, iar onorantul titlu de capitală culturală europeană din 2007 a fost obţinut de Sibiu în covârşitoare proporţie (şi în primul rând!) datorită impactului cultural creat de Teatrul Naţional „Radu Stanca”, şi nu mulţumită primarului Klaus Iohannis (mult prea ocupat cu investiţiile imobiliare), care are şi el meritul de a fi sprijinit discret (sau de a nu fi sabotat) acţiunile teatrului.

Fascinat de „nebunia şi excentricităţile poeţilor”, Constantin Chiriac este el însuşi un mare excentric, pentru că mă întreb: oare câţi şi-ar fi riscat (împreună cu al său coleg şi prieten de luminoasă amintire Virgil Flonda) banii şi situaţia materială a familiei pentru a finanţa prima ediţie a Festivalului de la Sibiu? Din câte am înţeles la unul dintre multele colocvii la care am participat, Festivalul de Teatru de la Sibiu este chiar proprietatea lui Constantin Chiriac, aşa că, dacă se înfurie vreodată, îşi ia festivalul şi pleacă spre zări mai primitoare.

Cu ocazia uneia dintre ediţiile festivalului, un ziar bucureştean vorbea despre „Mamutul de la Sibiu”, explicând lumii că acolo sunt depăşite limitele suportabilităţii, ceea ce se întâmplă la Sibiu este prea de tot, o exagerare care depăşeşte capacitatea de conectare la fenomen a spectatorului şi criticului. De când l-am văzut „pentru prima oară şi întâiaşi dată”, Constantin Chiriac (venit la Sibiu din dulcele târg ieşean) mi-a lăsat impresia unui zimbru care se mişcă cu agilitate, dacă ar fi jucat handbal, s-ar fi potrivit minunat cu „Liga zimbrilor”… Are forţa bine stăpânită a acelei embleme moldave, gata să irumpă în orice moment, cu consecinţe dificil de evaluat. Şi, dacă actorul-zimbru Constantin Chiriac poate crea mamuţi, este foarte bine, pentru că există cerere pentru astfel de mamuţi

Există dintotdeauna cred o tentaţie (poate chiar o manie, o fixaţie) a clasamentului, a top 10-ului, a top 5-ului, a podiumului. Pentru mine, până acum vreo 10 ani – în pofida multor păreri contra – omul de teatru (actor, regizor, traducător, director) cel mai important în România a fost Radu Beligan. Şi a şi rămas pe această poziţie, dar doar pentru a doua jumătate a secolului trecut. Pentru aceste prime două decenii ale secolului XXI am o altă opţiune: îl consider pe Constantin Chiriac – de departe – cel mai important om de teatru român (actor, director de teatru şi director-organizator al festivalului). Despre Constantin Chiriac şi faptele sale artistice s-au scris cărţi (numai criticul Doina Modola ştie cu câtă greutate izbutea să-l reţină pentru convorbiri…) şi articole şi se vor mai scrie multe. Pentru că am nu doar speranţa, ci şi convingerea că ACTORUL şi Mamutul creat de el vor mai uimi încă multă vreme lumea…

Ca şi Emil Boroghină, Constantin Chiriac este un mare amator de poezie pe care a învăţat-o pe dinafară şi a prezentat-o în multe recitaluri din ţară şi străinătate. De fapt, potrivit propriilor mărturisiri, debutul neoficial ca „recitator” l-a avut înainte de a împlini 4 ani, îmboldit bunicul său (care a trăit peste o sută de ani poate şi pentru că dormea pe lejancă), cu rugăciunea „Crezul”. Rugăciune pe care poate ar trebui s-o modificăm puţin, „cred într-unul Dumnezeu şi în teatrul românesc”, pentru că el – actorul dăruit cu atâtea talente Constantin Chiriac (sunt convins!) – chiar crede.

Viaţa l-a învăţat că poezia nu este doar un mijloc de înălţare sufletească, că poate avea şi rezultate practice: te poate scăpa de graseiere şi la nevoie te poate şi încălţa. Dar, bineînţeles, mai important este faptul poate „alunga grindina şi negura din oameni”. Importantă este evitarea exagerării, a vulgarităţii şi alunecarea în tendinţa de a plăcea, în capcana tentantă a succesului (facil) la public. Există doar adevăr şi emoţie până şi în poeziile dificultoase sau parodice, totul este să li te predai necondiţionat şi sincer… Pare atât de simplu… pentru că „omul se îndreaptă către speranţă, către emoţie, către frumos”… sau măcar aşa ar trebui…

Am avut ocazia şi plăcerea să-l ascult pe Constantin Chiriac dezlănţuindu-se în „banchete de versuri”, în mai multe ocazii şi locuri (de pe mal de Cibin până în centrul Bucureştiului) şi pot depune mărturie că este un adevărat propovăduitor al poeziei ca pe o adevărată terapie sufletească. Am fost la multe festivaluri de poezie la care poeţii îşi recitau poemele şi la multe recitaluri de poezie prezentate de actori, de la Ion Caramitru (profesorul de poezie al lui Constantin Chiriac) la mai înainte amintitul Emil Boroghină, am ascultat înregistrări cu Sadoveanu, Gheorghe Cozorici, Ion Lucian, Dumitru Furdui, Emil Botta… Recitalurile poetice ale lui Constantin Chiriac, de la poezia religioasă la un deceniu (bilingv, română-engleză) la „Oamenii, da, oamenii” lui Carl Sandburg, trecând prin Eminescu, Sorescu, Goga, Blaga sau „patronul” Radu Stanca, se înscriu într-un efort permanent de a face cunoscută lumii poezia românească…

Am fost foarte plăcut impresionat că acest om, care este atât de ocupat ca actor, ca manager de teatru şi de festival, ca profesor la şcoala sibiană de teatru, a găsit timp să vină pentru o oră la un eveniment organizat de AZIR (Asociaţia Ziariştilor Independenţi din România) şi să-i aducă omagiile sale memoriei lui Dan Hăulică şi revistei sale „Secolul XX” – o culme a ziaristicii culturale româneşti, printr-un recital poetic de un sfert de oră. Chiar impresionant acest turneu fulger al lui Constantin Chiriac în varianta am venit-am recitat-am plecat, „doar” pentru a omagia un mare om de cultură relativ recent trecut la cele veşnice.

Am constatat (în cele vreo trei decenii) de când îl ştiu pe actorul Constantin Chiriac că între valorile pe care le preţuieşte este aceea a prieteniei. O mostră este şi participarea la aniversarea celui mai important teatrolog al ultimelor decenii – profesorul George Banu, omagiat la ICR Paris pentru trei sferturi de secol de viaţă (şi jumătate de secol de rodnică activitate). Observ de vreun sfert de veac această prietenie (nu doar profesională, sunt convins) şi nu mă pot abţine să nu remarc adresarea ceremonios-haioasă utilizată în întâlnirile oficiale: profesorul George Banu îi spune întotdeauna lui Constantin Chiriac – cu inconfundabilul său accent parizian – „Constantin”. Nu Costel, nu Costică… nu altfel… întotdeauna CONSTANTIN… Ei bine, acum folosind cu folos (ceea ce ar trebui să fie) experienţa septuagenară, pot să mă declar fericit că am fost de faţă la astfel de momente. Şi îmi mai permit să constat că actorul Constantin Chiriac a fost dăruit nu doar cu talent şi forţă, ci şi cu acea inefabilă proprietate a ubicuităţii. Pentru că, dacă nu a recurs la sosii, a făcut un adevărat tur de forţă: de la participarea la sărbătorirea lui George Banu la ICR Paris a dat o fugă la Chişinău pentru a participa la Reuniunea Teatrelor Naţionale Româneşti, eveniment la care nu se făcea să fie absent… Parcă ziceam ceva de forţa zimbrului… Reiterez afirmaţia!

  1. Marinela Ţepuş, învingătoare în războiul BULINIADEI

Al treilea personaj care după părerea mea merită să fie reţinut pentru izbânzile sale din teatrul românesc al ultimilor ani este o doamnă – Marinela Ţepuş – şi nu pentru a promova o femeie, nu pentru a salva paritatea de gen… Deşi în tinereţe a cochetat cu ideea de a se dedica scenei, Marinela Ţepuş nu este o actriţă consacrată de calibrul unui Emil Boroghină sau Constantin Chiriac. Filolog (de Timişoara) şi teatrolog (de Bucureşti), în anii maturităţii a abandonat calea afirmării pe scenă pentru a se dedica disecării, evaluării şi organizării actului artistic petrecut pe scenă din perspectiva criticului, a teatrologului. Şi în acea postură, a teatrologului, a secretarului literar, s-a dovedit cu delicateţe şi hotărâre, şi exactă, şi eficientă. Remarcată prin activitatea de secretar literar eficient (la Teatrul Nottara), a fost cooptată în echipa Teatrului George Ciprian din Buzău unde a devenit director şi a organizat foarte bine festivalul VEDETEATRU, o încântare pentru publicul buzoian, dar şi pentru trupele participante la evenimente, pentru critici şi jurnalişti. După intrarea în politică „cu normă întreagă” a managerului Mircea Diaconu, Marinela Ţepuş a condus destinul „teatrului de pe bulevard” într-o perioadă foarte complicată generată de chiar primul act legislativ important după instalarea guvernului technocrat: „Legea 282/18.11.2015 pentru modificarea şi completarea O.G. 20/1994 măsuri pentru reducerea riscului seismic al construcţiilor existente”. Potrivit acestei legi, mai toate instituţiile cu tradiţie în cultură de pe Bulevard(ul Magheru) purtătoare de bulină roşie – cinematografele Patria şi Scala, Librăria Sadoveanu etc. – au fost (provizoriu?!) închise. Cât de provizoriu? Se poate constata printr-o plimbare pe bulevard prin faţa unor instituţii cândva foarte căutate de public, că doar (şi) la noi provizoratul dureaaază… În aceste condiţii legislative nefavorabile şi în lipsa unui dialog constructiv cu Ministerul Culturii (foarte ciudat că ministrul technocrat al culturii, universitarul Vlad Alexandrescu, venea ca spectator la Nottara, dar ca înalt demnitar ce se găsea nu discuta „legalitatea şi oportunitatea” unor noi evaluări tehnice), Marinela Ţepuş a reuşit să adune pentru cauza colectivului său o alianţă eterogenă de posibili agenţi de influenţă (primari, prefecţi, parlamentari, directori de teatre, regizori, scenografi, actori, critici) mai mult sau mai puţin apropiaţi de fenomenul teatral. Şi, bineînţeles, acestor lobişti de ocazie li s-au alăturat mulţi spectatori care s-au văzut văduviţi de spectacolele agreabile de pe bulevard. Război de un an cu mai multe bătălii, dar cu final fericit, război în care s-au verificat adevăratele (şi falsele) prietenii şi alianţe, dar care i-a uimit pe funcţionarii obedienţi incapabili de vreo iniţiativă şi i-a unit ca nicicând înainte pe nottarişti. După cum observa regizorul Mihai Lungeanu, „o eşuare ce părea definitivă salvată de strădania căpitanului (curaj, onoare şi perseverenţă)… nimeni nu a pierdut sperând, toată lumea a câştigat crezând”. Marinela Ţepuş a crezut în raţiune şi argumente tehnice, în verificări temeinice făcute de cei mai buni specialişti care şi-au asumat efectuarea expertizei şi s-au constituit garanţi pentru rezultatele obţinute. Un război purtat sub lozinca „Jos bulina de pe Nottara!”, un război care n-ar fi trebuit purtat dacă celebrele „instituţii ale statului” ar fi avut personal capabil de gândire logică. Bine observa realizatorul multor emisiuni TV (buuune!) Adrian Măniuţiu: „Poate ar trebui să încercăm să-l trăim pe Caragiale mai mult în teatru şi mai puţin în viaţa de zi cu zi…”. Ei, ce să-i faci, se pare că nu prea ne este dat, mereu avem altă ordine de zi

Marinela Ţepuş a reuşit, prin tenacitate instituţională, perseverenţă personală şi prin solidarităţi feminine (într-o ţară în care feminismul nu se face simţit şi solidaritatea de breaslă s-a vădit corigentă), să învingă sistemul anchilozat al funcţionăraşilor (angajaţi pe criterii de competenţă!) cu ochelari de cal şi expertiză limitată la litera unor reglementări şchioape, funcţionăraşi incapabili de analiză adâncă şi temeinică. Marinela Ţepuş s-a pomenit într-o situaţie demnă de pixurile unor Ilf şi Petrov, dar trăitori în spaţiul mioritic cu 100 de ani mai târziu faţă de eroii lor sovietici.

Marinela Ţepuş  n-a ieşit pe scenă, n-a făcut roluri care să culeagă aplauze, dar ceea ce a făcut într-o competiţie cu absurdul sistemului este de aplaudat la scenă deschisă. Este o confirmare a lozincii Adidas-Torsion din anii ’90, „dacă vrei, poţi”. Directoarea Teatrului Nottara a vrut şi a reuşit să-şi ia teatrul înapoi. Victoria sa împotriva plantatorilor de buline roşii nejustificate, împotriva absurdului conţopismului este un îndemn la răzvrătire şi luptă pentru toţi ceilalţi care ar suferi abuzurile unui sistem impermeabil la logică. Victoria sa în războiul BULINIADEI este o probă încurajatoare că – totuşi – mai există şanse ca raţiunea să triumfe.

Teatrul Nottara nu are anvergura şi posibilităţile unui teatru naţional, dar, cultivând relaţii strânse cu alte teatre, Marinela Ţepuş a reuşit să organizeze – an de an – un festival internaţional „FESTin pe Bulevard” care, deşi sprinţar şi colorat, nu face rabat calităţii actului artistic. Mai mult, în această conjunctură defel favorabilă artei în general şi îndeosebi teatrului, directoarea Nottara-ului aduce în faţa publicului său (în general tânăr) trupe din zone geografice limitrofe prea puţin cunoscute. Mă refer la zona sub-dunăreană, Bulgaria şi ex-Iugoslavia, cu teatre foarte bune şi practic necunoscute în România unde intelectuali formatori de opinie (din păcate, destul de luaţi în seamă de public) împrăştie aşa-zise judecăţi de valoare despre „balkanism” căruia-i atribuie toate racilele posibile. Semn de adâncă necunoaştere a valorilor culturale ale popoarelor de la sud de Dunăre şi de măreaţă autosuficienţă… După ce festivalul de teatru balcanic de la Piteşti şi cel de la Giurgiu au fost abandonate, festivalul „FESTin pe Bulevard” este singurul care mai promovează mişcarea teatrală a vecinilor din sud, prezentă mereu cu realizări artistice de ridicată valoare. Dă Doamne să se ţină de acest program şi în continuare!!

***

Am avut intenţia de a scrie acest text în urmă cu doi ani, chiar după triumful teatrului de pe bulevard asupra unui inamic redutabil prin marea sa inerţie – conţopismul oficial. Apoi, din „binecuvântate pricini” (cum se spune prin biserici) şi anumite reţineri, am tot amânat. Acum, luând măreaţa hotărâre de a nu mai colinda festivalurile teatrale, de a mă mulţumi cu revelaţiile arhivelor şi cu filmele, chiar simt nevoia de a-mi spune o părere, foarte, foarte subiectivă şi poate şi oareşcum deranjantă, dar asta e…

Şi nu pot să nu-mi amintesc că la una dintre ediţiile trecute, acum vreo 3-4 ani, două seri la rând am avut rezervat un loc de invidiat: între Emil Boroghină şi Constantin Chiriac. Pentru că era vorba despre spectacole deosebite s-au făcut tot timpul filmări TV cu panoramarea publicului, insistându-se pe cunoscutele figuri ale vecinilor din dreapta şi stânga. Şi – vorba Elenei Ceauşescu – m-am tot gândit că, dacă văd acele filme colegii mei minerii (sau colegii mei „savanţii nuclearişti”), ce-o să le răspund când m-or întreba „măi, ce căutai tu pe-acolo?”. Eeei, mă pierdusem… da’ bine mai era!!

Lasa un raspuns