Întâlnire cu poetul egiptean TAREK ELTAYEB

0
1396

Astăzi, 6 iulie, ora 13, la Centrul Cultural Piteşti, amatorii de poezie şi cultură sunt invitaţi la o…

 Întâlnire cu poetul egiptean TAREK ELTAYEB 

Într-un recital de poezie multilingvă şi o discuţie despre globalizarea poeziei, multiculturalism, multilingvism, o oră de cultură moderată şi prezentată de poeta Denisa Popescu.

Poetul Tarek Eltayeb s-a născut în 1959 la Cairo, din părinţi sudanezi refugiaţi în Egipt din cauza situaţiei politice nesigure. A studiat la Cairo şi la Viena unde este rezident din 1984. În prezent este profesor de Economie Aplicată la Universitatea din Graz şi de Limbă Arabă la Universitatea din Viena. Este un scriitor polivalent, a scris proză, teatru şi (mai ales!) poezie. Scrierile sale au fost traduse în peste 10 limbi (între care engleză, franceză, spaniolă, germană, italiană, română) şi apreciate la festivaluri internaţionale de înaltă ţinută. În poezie abordează teme perene, dragostea, viaţa, singurătatea, societatea, moartea, pe care le circumscrie unei arii pe care o cunoaşte foarte bine – lumea arabă de azi… (Cristian SABĂU)

Tarek Eltayeb – poeme alese

Sfaturile bunicii

Când eram mic, bunica mă sfătuia aşa:

„Mănâncă bine ca să creşti puternic”.

Şi am crescut puternic.

„Bea multă apă.

Nu întârzia prea mult pe-afară; şi nu fuma.

Aşa o să ai o viaţă mai lungă”.

Am stat până târziu pe-afară şi am fumat

şi trebuie să şi mor.

Şi totuşi odată, în toamna vieţii mele,

stăteam lungit în faţa televizorului

şi am văzut cum cizme grele

striveau lumea.

Am simţit numărătoarea infinită

a celor ce de-abia se înălţaseră la cer,

fiecare alergând către mormânt ca un nebun.

Din ziua aceea

cu greu mai pot să adorm.

Pe un alt canal

se dădeau aceleaşi fapte,

dar într-o altă limbă,

şi-apoi la fel aceleaşi fapte, altă limbă,

ochii mei le devorau

şi faţa mi se aprinsese,

nu mai dormeam.

Publicitatea care întrerupea ştirile

mă sfătuia să cumpăr

ceva dulce pentru stomac,

ceva folositor pentru starea mea de spirit,

dar cum… cum aş fi putut să adorm?

Bunico,

am îmbătrânit la sfârşit de toamnă,

sunt mai bătrân decât am sperat vreodată:

mi-am dat seama că aceşti minusculi giganţi

se pregăteau să are pământul,

să sape după comorile sale,

să cultive cosmosul

şi să ne binecuvânteze cu ştirea

despre cizmele noi şi grele

care vor strivi lumea.

Bunico,

nu mai pot să dorm:

absurd – e atâta mâncare aici

alături de atâta foame,

absurd – e atâta băutură aici

alături de atâta sete

şi atâtea buletine de ştiri aici şi acolo.

Bunico,

nimeni nu vrea să priceapă ştirile,

feţele se înghesuie către vitrine

bâţâindu-se ca nişte pendule,

feţe care încă mai caută

cizmele potrivite pentru o emisiune în direct.

Negru

Am traversat râul

şi când am ajuns pe celălalt mal

eram negru.

I-am strigat prietenului meu:

„Vino! Apa e minunată!”.

Dar culoarea mea îl speria

şi nu mai zise nimic.

I-am spus

să treacă râul.

A murmurat ceva,

iar vântul a adus doar

câteva fragmente din cuvintele sale.

I-am strigat

să vină mai aproape.

Dar el se speriase

de culoarea mea

şi nu m-a mai ascultat,

uitând trecutul nostru.

În fiecare an cobor la râu,

îl strig în mijlocul atâtor oameni,

sunt gata să mă întorc la el.

Dar mi-e frică să nu-mi pierd

adevărata culoare

şi raţiunea.

Emigrarea nopţii din ziuă

Noaptea a emigrat din oraşul trist

lăsându-l cu zilele neterminate.

Şi-a luat luna şi stelele sale şi dusă a fost.

Oraşul s-a bucurat de atâta lumină

şi a rămas treaz zile de-a rândul.

Când s-a simţit obosit n-a mai găsit noaptea

în care şi-ar fi putut afla odihna.

Şi ziua a emigrat din oraşul vlăguit

lăsându-l fără nimic.

Şi-a luat soarele şi zgomotele sale şi s-a dus.

Pe oriunde a ajuns

a căutat întunericul,

întunericul care împarte timpul.

Ziua a obosit, dar n-a mai ştiut

cum, când şi unde ar fi putut aţipi.

***

Undeva, într-un loc în care timpul s-a pierdut, un copil a găsit o cheie ruginită pe care erau câteva simboluri – o profeţie a oracolului din oaza Siwa. La începutul timpului, noaptea s-a furişat pe lângă crepuscul ca să facă o baie în mare. Numai că a căzut şi a rămas prizoniera întunericului. Răscumpărarea pe care aceasta a cerut-o ca să o elibereze a fost promisiunea că soarele se va aşeza mereu la masă atunci când cade înserarea.

***

Popcorn şi balonaşe

Puţin înainte de a fi ştiut

credeam

că spaniolii ar fi vizitat

fortăreaţa din Al-Mahdia

o singură dată.

Puţin după ce am aflat

i-am văzut în faţa mea

când au sosit cu picioare de plumb

pentru a căuta un taur sacru

fără semne particulare.

Mult după ce am aflat

întreaga poveste

am înţeles

că minţi vulgare şi suflete crude

le înfrumuseţează

istoria modernă

cu pacheţele pline de popcorn,

balonaşe colorate

şi o mulţime de artificii.

Capturat de o umbră

Merg în urma lui,

prizonier

al umbrei sale.

Nu încerc să fug

cum şi-ar dori el.

Nu-i văd pe cei

pe care-i întâlnim

şi ne salută.

Pe ascuns fac un pas

În afara petei umbrei sale.

Soarele mă arde,

aşa că-mi reiau locul.

Dar acum am văzut

ceea ce-mi ascunsese,

ceea ce, mergând cu mine,

nu mi-a spus

în ciuda multelor sale cuvinte.

Mă împiedicase

să-mi recunosc soarele.

Mă revolt

în întuneric

în frigul umbrei sale.

Şi fac un pas în soare.

Rămân acolo

până ce el dispare

împreună cu umbra sa.

Umblu de unul singur

doar cu umbra mea

şi o eşarfă ce zboară în faţă.

Mi-o arunc pe spate

de teamă ca nu cumva

un trecător

să dea peste noi

şi să rămână prizonier.

O iau pe o altă stradă

care e largă şi puţin umblată.

Pe aici nimeni nu merge

în umbra altuia.

Mare fără dinţi

Marea fără dinţi

încă suge soarele din noapte

şi luna din ziuă.

Când plânge

seacă,

uscând peştele

ca o crustă,

transformând balenele

în piepteni pentru nisip.

Cu cât îmbătrâneşte,

cu atât mai puţin

îşi doreşte soarele şi luna,

preferând vântul

şi imaginând aventuri

cu exploratori cutezători

şi piraţi isteţi.

Râde mitocăneşte

mai surpă o bucată de pământ,

inspiră

devorând o insulă.

Şi totuşi la sfârşitul drumului

se scufundă-n albastru

fără să cunoască

diferenţa

dintre mare şi cer.

Subţiindu-se, împuţinându-se,

moare

mare fără dinţi.

Lasa un raspuns