Însemnări din pandemie (3)

0
92

În război, întâia victimă este adevărul” („Truth is the first casualty of war”) – Philip Snowden, Introducere la „Truth and the War”, Editura Morel, Londra, 1916

*Cristian SABĂU

Scurtă recapitulare a faptelor semnificative

Credeam şi speram că izolarea ordonată de necesitatea îndiguirii pandemiei de coronavirus va fi mai scurtă. Dar iată că au trecut trei luni şi aşa am ajuns la al treilea episod al însemnărilor… Lumea a trecut de pragul milionului de contagioşi şi SUA lui Trump se apropie de suta de mii de decese. Asta e, mai-marele yancheilor n-a avut chef să poarte mască! Probabil pentru a demonstra că nu se teme de nimic: nici de ruşi, nici de chinezi şi cu atât mai puţin de viruşii inventaţi de ăştia şi – cu rea intenţie – trimişi să saboteze economia SUA. Degeaba au mai încercat unii şi alţii (fie adversari, fie chiar colegi de partid) să-i explice că SUA sunt mai întâi de toate o societate care trebuie protejată de pandemie şi mai apoi o economie, n-au avut cu cine discuta. Dar întrucât cam trei sferturi dintre decese au fost din rândul populaţiei de culoare, poate că a fost o linie politică, o tactică adoptată pe şest ca să mai lichideze din balastul demografic… Să mai dispară pe cale naturală o parte dintre cei săraci, neinstruiţi şi lipsiţi de mijloace de existenţă decentă, făr’ de casă şi de asistenţă sanitară… Adică din cei care ameninţau să beneficieze de celebra reformă a sănătăţii Obamacare, sabotată de Trump.

Am mai trecut în revistă modul în care celebra şi lăudata middle class, care-şi permite croaziere îndelungate pe cele mai elegante şi exclusiviste nave, precum şi sejururi de schi în staţiuni la fel de exclusiviste ca renumita staţiune tirolez-austriacă Ischgl (şi în baruri precum Kitzloch), cu largul concurs al autorităţilor austriece, a răspândit „virusul chinezesc” în Europa de nord. Asta pentru ca nu cumva scandinavii să sufere mai puţin decât sud-europenii, fie aceştia italieni sau spanioli, care au avut un alt tip de centru de iradiere a molimei: meciul de fotbal dintre Atalanta Bergamo şi echipa spaniolă Valencia, meci disputat pe stadionul San Siro din Milano în prezenţa a peste 50.000 de suporteri italieni şi spanioli. Pe stadion şi prin baruri… socializare la scară mare şi prilej de contaminare!

Ne-am amintit şi de momentele rezervate artei în vreme de coronavirus de la belgianul Magritte la toate frumoasele statui mascate în semn de solidaritate cu noi, oamenii…

Pacientule, respiră liber! Fără ventilator!

Încheiam partea a 2-a a „însemnărilor din pandemie” cu gustul amar lăsat de

închiderea Întreprinderii de Tehnică Medicală din Bucureşti, singura întreprindere care produce (mă rog, producea) echipamente medicale, inclusiv ventilatoare pulmonare. O măsură inteligentă care probabil face parte dintr-o strategie pe care nu fiştecine o poate pricepe – parte din cadrul mai larg şi mai controlat al absurdului iohannesciano-orbanian!

Desigur, fabrica nu mai era a statului român care – de dobitoc ce-a fost! – a privatizat-o pe mai nimic în 2001, superbeneficiar al privatizării şi nou patron fiind Mihail Vasiliu, fost membru al guvernului comunist Dăscălescu, dar şi pedeserist Văcăroiu. Luată ca un cadou din partea statului, fabrica a funcţionat bine. Şi fabrica privatizată a lucrat bine, aducând profituri grase până în urmă cu 8-10 ani când directorii multor spitale au renunţat la echipamentele româneşti pentru echipamente străine similare, dar care veneau la pachet cu câte o excursioară pe-acolo pe-afară.

Întreg personalul fabricii, o întreprindere considerată pe vremuri de proştii de comunişti de importanţă strategică, a fost trimis acasă, soluţia inteligentă fiind apelul la import. Ar trebui subliniat că personalul fabricii nu era de sute de persoane, că ajunsese la doar 11 angajaţi care mai produceau ventilatoare, dar şi ăştia 11 (practic o echipă de fotbal fără rezerve!) pesemne că încurcau contabilitatea patronului şi strategiile guvernului, aşa că s-a renunţat la serviciile lor. Motivul, mai ales în această conjunctură, este aberant, absurd, de eclipsă totală a inteligenţei şi anume: lipsa de comenzi!

Presat de starea precară a dotării Unităţilor de Terapie Intensivă (UTI) din spitalele româneşti exact în această perioadă, Guvernul Orban a încercat să aducă ventilatoare… de peste hotare. Adică încă o dată să importăm ceea ce am putea produce noi… Numai că importul de echipamente medicale absolut necesare în tratarea bolnavilor de Covid-19, acum când toată lumea are nevoie de ele, este dificil spre imposibil. Însuşi strategul Orban a constatat pe pielea cetăţenilor români bolnavi că cele 400 de ventilatoare pe care România le comandase din mai multe ţări fusese anulată. „Din păcate, s-au emis decizii ale guvernelor sau ale preşedinţilor din diferite ţări de unde trebuia să primim aceste ventilatoare care practic au blocat ieşirile din ţară ale ventilatoarelor. Căutăm soluţii…, a declarat Ludovic Orban.

Iar soluţia de avarie a fost recondiţionarea şi aducerea în stare de funcţionare a ventilatoarelor defecte. „Sperăm să putem repara 80-100 de ventilatoare, anunţa Raed Arafat. Cam foarte puţin pentru combaterea pandemiei, domnule prim-ministru! Cum foarte puţine sunt şi cazurile declarate, doar din cauză că nu s-au făcut testări de masă, da’ ce să-i faci, Orban avea (şi are) „propria autoevaluare”!! Un guvern serios ar fi renaţionalizat imediat Întreprinderea Tehnică Medicală şi ar fi pus-o să producă. Da’ de unde guvern serios ăsta al lu’ Orban?

Precaritatea în care se scaldă sănătatea românească de urgenţă era clar oglindită în vârf european de pandemie de dotarea cu ventilatoare pulmonare. Şi dacă România avea 1.700, uite că Germania (ţara cu rata de deces cea mai scăzută) avea 30.000… O mică diferenţă, ca între Orban şi Merkel.

Oare „incident” a fost îngrămădeala de la Cluj? Nu! Tembelismul legislativ!

Prin competenţa guvernanţilor şi slugărnicia faţă de aliaţi, Românica asta a ajuns (mai trendy era să zic a devenit) ca pe vremuri, în minunata epocă interbelică, o ţară agricolă. Ei, că nu prea mai producem mare lucru şi că mai toate produsele alimentare sunt de import, asta-i altă şi tristă poveste. Dar după dezindustrializarea competentului cuplu Constantinescu&Ciorbea în niciun caz nu mai putem fi nici măcar o ţară industrial-agrară, necum industrială.

Dar şi-aşa, în halul în care ne-a adus viziunea hiperliberistă despre economia de piaţă, tot am rămas cu niscaiva păşuni pe care mai poţi vedea o mioară, hai cel mult două… Acum, fie că filtragiii au cam moţăit la ceasuri de noapte, fie din alte (şi absconse) motive, filtraţii n-au fost defel filtraţi şi au trecut ca la paradă prin ţărişoară în drumul glorios spre Aeroportul Cluj. Ce să-i faci, marşul triumfător al păstârnacului made in Germany (sau Deutschland?), că, aşa cum zicea ministrul de Interne Marcel Vela, „angajaţii MAI nu pot acoperi în întregime toate păşunile”.

Guvernu’ (competent!) nu ţine cont de propriile reguli (competente!)

Dintre toţi tembelii posibili, cei mai tembeli îmi par cei care azi construiesc nişte reguli (stricte!), le proclamă cu hotărâre şi emfază şi în câteva zile joacă bătuta „pre dânsele”, cum cred că ar spune un fluturaş de la Suşeava… Exact în acest caz de tembelism s-a înscris în (dez)organizare colectivă guvernul de înaltă competenţă Orban în speţa şi operaţia primăvăratecă (ne)secretă germanicus-asparagus 2020 (sparanghelul nemţesc). Au făcut ei (pardon, domniile-lor) ce-au făcut şi au scos din carantină nişte vajnici suceveni puşi pe recoltat şi i-au expediat într-o excursie agricolă având ca temă educativa recoltare a sparanghelului. Totul, probabil, din înaltă poruncă, pen’că se ştie, dorinţa unei doamne ca Angelica (Merkel) este un ordin pentru slujbaşii săi din ţărişoara noastră (sau din landul Rumänien?). Nu mă aşteptam la mai înalţii guvernului să priceapă câte ceva despre coliziunea reglementărilor de dânşii (pardon, de domniile-lor) meşterite spre satisfacţia Angelicăi Merkel (sau Market?). Da’ măcar vreun conţopist de rang inferior, mai deprins cu scrierea legislaţiei, să fi observat că zicerea ordonanţei în funcţie la vremea operaţiei dassparagus (Ordonanţa Militară 7, art. 10) foarte permisivă şi favorabilă (mai ales) beneficiarilor externi contravenea rău de tot reglementărilor carantinei! Practic, sabota carantina permiţând (şi favorizând) deplasarea carantinaţilor. Ce să mai zici, halal carantină, halal guvern!

Oare cât de lipsit de logică poţi fi tu (pardon, domnia-ta), ministrule (sau guvernule), ca izvor competent de legislaţie, ca să faci astfel de texte care până la urmă nu reglementează nimic? Şi mai ales nu interzic niciun fel de deplasare dacă şefa de la Berlin are nevoie de muncitori prost plătiţi şi folosiţi ca sclavi pe plantaţii. Şi dacă guvernu’ ăsta de specialişti aleşi pe sprânceană, toţi unu’-şi-unu’ (sau una-şi-una), nu se sfieşte să-şi calce-n bocanci (respectiv, în tocurile pantofiorilor) propriile reglementări făcute aproape în acelaşi timp (dar probabil în birouri diferite), la ce să ne aşteptăm în continuare? Păi să ne aşteptăm la tot aşa… de bine!

Despre realitate şi percepţie

Nu-i nimic mai bun decât un pic de pericol rusesc pentru a-i pune în fibrilaţie pe mai-marii UE şi NATO. Chiar dacă Franţa şi Germania au ajutat Italia (au primit pacienţi şi au trimis echipamente şi materiale sanitare) aşa cum au putut având în vedere că aveau propriile focare de epidemie, sunt mulţi italieni care consideră că n-au făcut destul. Evident că Putin s-a gândit la ce va fi după epidemie şi la faptul că italienii îşi vor aminti că i-a ajutat la ceasuri de nevoie. Şi asta cu atât mai mult cu cât – să ne amintim – Italia este a treia ţară ca mărime a Uniunii Europene care încă îi aplică sancţiuni Rusiei.

Mark Urban, ziarist BBC, foarte critic faţă de politica Rusiei, aşa că cu greu ar putea să i se aplice tradiţionala etichetă (pentru toţi cei care au o opinie diferită de cea acreditată de main-stream-ul informaţional) de „marionetă a Kremlinului”:

„China şi Rusia au trimis ajutoare în Italia. S-ar putea susţine că nu au fost cantităţi foarte mari şi că au fost trimise cu scopuri politice. Dar atunci când italienii îşi vor aminti de această criză se vor putea întreba dacă SUA a făcut ceva ca să-i ajute la ceas de cumpănă”.

Campania antirusească pe twitter fără suport real şi acoperire în fapte este o campanie începută de ziaristul Oliver Carroll de la The Independent. Carroll  scria că „unii italieni se simt stânjeniţi din cauza ajutoarelor venite de la Putin pentru emergenţa Covid-19. Potrivit cotidianului La Stampa, 80% din materialele trimise sunt inutile şi mulţi sunt preocupaţi de prezenţa în ţară a ofiţerilor militari ruşi cu grade înalte, liberi să se plimbe în voie la câţiva paşi de bazele NATO”. Din păcate pentru italieni, mai toate ajutoarele materiale sau umane au venit de la javrele de comunişti: China, Rusia, Cuba, Albania şi până şi din România (da’ românii – se ştie – sunt anticomunişti!). Asta e, în SUA totul e pe bază de contract, factură şi profit…

WHO (OMS) – şi anatemizată, şi lăsată fără bani!

În repetate rânduri, din februarie, preşedintele Donald Trump a susţinut că virusul a fost creat în China şi chinezii nu s-au prea ocupat să şi-l ţină acasă, ba mai mult, l-au exportat cu succes. I-au ţinut isonul secretarul de stat Mike Pompeo şi încă vreo câţiva politicieni din extrema dreaptă a republicanilor. Printre aceştia senatoarea republicană de Arizona Martha McSally care a solicitat imperativ demisia directorului Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS) acuzându-l de „acoperirea  statisticilor despre situaţia coronavirus în China”. Senatoarea McSally, aflată în plină campanie electorală, a susţinut la Fox Business (păi unde altfel?) că Tedros Adhanom Ghebreyesus „ar trebui să renunţe la manipularea COVID-19, care este originară din Wuhan, China”. În plus, n-a uitat să sublinieze că ea n-a avut niciodată încredere într-un comunist.

În zadar doctorul Bruce Aylward, care a condus misiunea WHO (OMS) pentru a studia modul în care China a reuşit să stăvilească epidemia, a declarat: „Dacă m-aş îmbolnăvi de COVID-19, aş dori să fiu tratat în China”. I-a răspuns – şi mai dur decât colega de partid – senatorul Rick Scott care, ca un adevărat republican ce se află, i-a propus Congresului SUA înfiinţarea unei comisii care să investigheze rolul acestuia şi al WHO „în ajutarea Chinei să acopere realităţile Covid-19”.

„Atunci când a izbucnit epidemia coronavirus – susţine senatorul Rick Scott – WHO (OMS), a cărei misiune este să ofere informaţii despre sănătate în aşa fel încât atât lumea întreagă, cât şi fiecare ţară să ia cele mai bune decizii pentru siguranţa cetăţenilor săi, a dat greş. Ei trebuie să răspundă pentru rolul jucat în răspândirea de informaţii false şi ajutarea Chinei comuniste să acopere realitatea pandemiei. China comunistă minte, nu spune câte îmbolnăviri şi câte decese s-au înregistrat, ce şi când au aflat, iar WHO (OMS) nu s-a străduit să afle mai multe. Iar inacţiunea lor costă vieţi”. Agitând aproape zilnic formulele „virusul chinez” sau „virusul Wuhan”, Trump, Pompeo şi colegii de idei chiar caută o confruntare cu China, o nouă ediţie a Războiului Rece… Deocamdată, supărat cum este, Donald Trump a suspendat plata „cotizaţiei” SUA către OMS

O fată foarte fericită – Violeta Alexandru

Foarte satisfăcută de ea însăşi, ministresa Violeta Alexandru s-a agitat şi s-a plimbat spre bunul mers al trebilor în ţărişoară. Şi cred că a fost şi foarte fericită fiindcă, dacă p-acilica nu prea e de muncă, le-a găsit ceva de făcut muncitorilor români. Mai precis, onor guvernu’ i-a livrat Germaniei câteva pachete de muncitori agricoli (mai exact, necalificaţi) români. Unii dintre ei, de-abia întorşi de prin Europa şi fără nicio sursă de venit, au fost invitaţi să participe la succesul campaniei agricole germane, fiind momiţi cu salarii mult mai mari decât cele reale. În realitate, din cele relatate din mai multe surse, câştigurile efective sunt sub 20% decât ale muncitorilor nemţi, aproape că ar fi comparabile cu cele din România.

Cât despre condiţiile de muncă şi trai… zi-lumină „joaca de-a cules sparanghelu’ pe câmp” şi barăci aglomerate noaptea… Sindicatele germane au grijă de ai lor, nu li se rupe sufletul (şi nici – ferit-a sfântul! – vreo parte a anatomiei) de condiţiile de viaţă ale românilor. Ministresa noastră o fi vizitat câteva ferme nemţeşti model în care amărâţii de români au fost trimişi de vreuna dintre firmele fluturaşului de la Suşeava (sunt convins că are ceva influenţă p-acolo) drept carne de tun pentru agricultura germană. Bieţii culegători de sparanghel nici nu s-au dezmeticit bine după sosirea acasă de prin ţări care nu-i mai vor (cel puţin deocamdată) şi au fost trecuţi peste văi, dealuri şi imaşuri spre Germania vecină şi prietenă care-i aştepta cu braţele deschise… şi cu câmpii de sparanghel nerecoltat!

În mod foarte ciudat, activitatea Inspecţiei Muncii – cu totul şi cu totul întâmplător – a fost suspendată exact în perioada în care, mai cu avionul, mai cu autocarul, mai cu trenul, muncitorii români erau încolonaţi şi duşi la munca sparanghelului, cum pe vremuri erau duşi la munca forţată evreii, comuniştii şi homosexualii. Mă rog, cu ceva îmbunătăţiri datorate sporirii gradului de civilizaţie. Fără sclavii agricoli români, fermele germane rămâneau cu sparanghelul pe câmp… sau angajau lucrători agricoli nemţi pe care însă ar fi fost obligaţi să-i şi plătească…

Dar n-a fost nevoie, a intervenit Violeta Alexandru, influenţerista fermierilor germani pentru poporul excursioniştilor-culegători de sparanghel din România. Mai precis, pentru o anumită parte frumoasă şi bogată a României, Suşeava fluturaşului lui Băse.

Sigur că scopul înalt (recolta nemţească!) scuză mijloacele modeste (mâna de lucru românească) şi aşa s-au trezit zilierii agricoli români înghesuiţi – umăr la umăr – în parcarea Aeroportului Cluj. Că doar, vorba ministrului mai-nainte citat, nu se putea veghea asupra tuturor păşunilor şi imaşurilor. Şi nici asupra tuturor parcărilor! Ce-i drept, dacă guvernanţii ultimelor 3 decenii aveau ceva în cap, terminau sistemele de hidroamelioraţii şi românii ar fi putut să muncească în România…

 

De la sindromul (anti)chinezesc la sindromul antisocial-democrat

Nu scapă o ocazie preşedintele ales de cei mai inteligenţi cetăţeni români din ţară şi (mai ales!) din diasporă ca să nu arunce anatema aspra PSD-ului considerat răspunzător pentru toate relele suferite de biata ţărişoară în ultimii 2.000 de ani.

Pesediştii sunt – probabil – vinovaţi de invaziile romane, ostrogote, turce, maghiare, germane, ruse, de ciuma lu’ Caragea şi prăpădul provocat de lăcuste, secetă şi/sau grindină. Asta e, de toate astea (şi poate şi ceva în plus) sunt vinovaţi „politrucii PSD” care – în înalta viziune prezidenţială – au sabotat permanent efortul sublim (şi dezinteresat) al PNL-ului pentru ridicarea românilor şi a României. Vrând să fie şi maliţios, şi simpatic şi să i-o spună verde-n faţă liderului PSD Marcel Ciolacu, preşedintele Iohannis sublinia cu totul altceva decât spusese duşmanul politic… Iohannis acuza că „…prioritatea PSD este, în aceste vremuri grele pentru România, culmea, dărâmarea Guvernului, aşa cum a anunţat cu mândrie liderul acestui partid. Depunerea unei moţiuni de cenzură în această perioadă este o dovadă de maximă iresponsabilitate. PSD este preocupat astfel doar de ceea ce ştie să facă mai bine, de jocuri politice şi combinaţii meschine cu scopul de a da jos un guvern angrenat într-o bătălie contra timp pentru protejarea vieţii şi sănătăţii oamenilor”.

Apăsat şi de la înaltă tribună rostite, spusele domniei-sale ar trebui să fie credibile, numai că… Numai că, la o recitire atentă, Marcel Ciolacu anunţase că lucrează împreună cu alte forţe politice, altceva, „la un proiect legislativ economic” şi, atunci când îl vor definitiva, vor veni şi „cu o moţiune de cenzură, sub nicio formă în această perioadă de stări de urgenţă sau stare de alertă”.

Parcă e puţin cam altceva, nu aşa vi se pare, dom’ preşedinte? Oare cum ar pricepe sintagma „sub nicio formă în această perioadă de stări de urgenţă sau stare de alertă”? Cât despre priceperea guvernului lui în „protejarea vieţii şi sănătăţii oamenilor”, mai bine s-o lăsăm baltă…

Sau să nu ne mai amintim alta mai boacănă despre cum s-au deschis (sau nu s-au deschis) şcolile din Franţa, pentru care francezii chiar s-au simţit obligaţi să dezmintă informaţiile oferite naţiei române de preainformatul (şi mult preavotatul) său preşedinte. Doar că erorile de comunicare (o denumire eufemistică pentru mai exactul termen „tâmpeniile”) nu se termină aici.

A ieşit să-şi facă numărul şi suava Raluca Turcan pe care mulţi şi-o amintesc dintr-o emisiune TV în care nu ştia ce vârsta are (se dădea mai tânără cu vreo 4 ani şi nu din cochetărie feminină, ci din rea socotinţă). Dar dacă rezervorul cu speranţe liberale s-a cam golit, recurgi şi la… aşa ceva. Ei bine, suava Raluca s-a făcut foc şi pară pe Curtea Constituţională care a cutezat să saboteze bunele reglementări ale Guvernului Orban. Dar pentru că noi, cu deschidere democratică, le oferim cuvântul şi blondelor cu goluri de memorie, şi zânelor, şi vrăjitoarelor, şi rău-cuvântătoarelor, haideţi să vedem cum îşi manifesta supărările şi frustrările Ralucuţa noastră: „…Am ajuns să se conteste, de exemplu, legalitatea amenzilor pentru că decizia Curţii Constituţionale a fost una pur şi simplu înfiorătoare. Adică o instituţie care veghează la respectarea legii îndeamnă printr-o decizie la sfidarea legii şi culmea este că această măsură de sfidare a legii a fost pe aceeaşi linie, a fost la unison cu punctul de vedere al PSD-ului”.

Aşadar, să recapitulăm: în mintea blondei incerte Raluca, decizia Curţii Constituţionale este „pur şi simplu înfiorătoare pentru că este pe aceeaşi linie, la unison cu punctul de vedere al PSD-ului”.

Dar oare atunci când prin îndepărtatul an 2012, „noaptea, ca hoţii” cum ziceau „tinerii frumoşi şi liberi” din Piaţa Victoriei, aceeaşi Curte Constituţională i-a salvat fotoliul prezidenţial javrei naţionale Băsescu (un mincinos, securist şi imoral) toate erau bune şi minunate, nu-i aşa? Deşi la referendumul pentru demitere raportul între cei care l-au vrut afară pe Băsescu şi cei care l-au vrut în continuare preşedinte a fost de peste 7:1, o instituţie bună sau rea, dar în funcţie şi cu rol clar în angrenajul democratic, şi anume Curtea Constituţională, a hotărât – în miez de noapte! – că „Traian Băsescu rămâne în funcţie”. Şi, din păcate, împotriva oricărei logici, dar aplicând cu ochelari de cal litera legii, javra naţională a rămas în funcţie. Pentru lăutarul Orban (care aplică legislaţia după ureche) şi pentru Ralucuţa, fătuca asta ajunsă pe trepte superioare în ierarhia unui stat deşirat de incompetenţă, arivism şi lăcomie, respectarea Constituţiei este benevolă şi se ţine cont de hotărârile Curţii doar atunci când deciziile sale sunt la unison cu punctul de vedere al PNL-ului

Mai nou, acest PNL derivat printr-o mutare toxică din PDL-ul javrei naţionale Băsescu nu-şi mai recunoaşte nici „valorile” de-acum 8 ani, nici măcar nu ne miră. Cum nu ne-a mirat (exagerat) mutarea făcută în acea noapte de înaltă inspiraţie uischi-băsistă după indicaţiile GPS-ul setat de d-na Merkel (pe principiul „Reconfiguraţi traseul de la centru-stânga, luaţi-o pe prima la dreapta spre grupul Popularilor”).

Păi dacă-i pe-aşa, măi băieţi şi măi fetiţe liberale, membri ai guvernului româno-orbanist, ar fi mai cinstit din partea voastră să ridicaţi pe cel mai înalt catarg al Palatului Victoria drapelul negru cu craniu şi oase încrucişate că doar aşa vă comportaţi.

 

În Europa – despărţirea de o generaţie secerată de Covid-19

Dintre morţii acestei perioade o mare parte sunt sexagenari, septagenari, octogenari, persoane în vârstă cu organismul slăbit, uzat. Multe dintre aceste persoane aflate în aziluri, unităţi cu asistenţă medicală geriatrică (teoretic) permanentă. Faţă de procentul mare al deceselor din aziluri am putea spune că (aşa cum se numea pe vremuri în armata care nu era profesionistă şi nu apăra hotarele ţărişoarei prin Irak şi Afganistan) avem un „contingent 2020” al morţii servite cu largheţe de virusul Covid-19. De virusul ucigaş în complicitate cu indiferenţa şi incompetenţa administraţiilor unor state ca SUA, Marea Britanie, Brazilia, Franţa, Italia, Spania, Suedia şi – evident, nu putea lipsi – România.

Cu multă simţire şi cu adânc adevăr a scris în numărul din 14 aprilie 2020 al prestigiosului cotidian milanez „Corriere della Sera” ziaristul şi scriitorul Antonio Scurati:

 

Epitaf pentru copiii anilor ’40

„Se născuseră în anii Războiului Mondial şi au murit în timpul epidemiei globale. Supravieţuiseră bombelor, foametei, deportărilor şi au fost ucişi de o infecţie pulmonară. Au rămas în viaţă sub prigoana lui Hitler şi Mussolini şi au cedat în faţa unui acronim impersonal Sars-Cov-2. Fuseseră botezaţi cu focul unei lumi în flăcări şi au murit fără ultima împărtăşanie într-un aseptic şi dezolant salon de spital…

Merită să-i plângem pe copiii acestei generaţii secerate, în această vreme a virusului, împreună cu rudele lor. Pentru că sunt morţii noştri, ai tuturor. Sunt tovarăşii de-o viaţă, părinţii tinereţii noastre, bunicii copilăriei fiilor noştri. Printre cele câteva zeci de mii de morţi, cei mai mulţi aveau peste 80 de ani. S-au dus trişti şi tăcuţi, după cum modestă şi tăcută le-a fost viaţa făcută din muncă, din sacrificii. A plecat o generaţie care a cunoscut oroarea şi privaţiunile războiului. A plecat cu mâinile aspre şi pline de bătături, mâini care au măturat molozul, care au pregătit cimentul şi au îndoit fierul, lucrând doar în maieu şi cu coif din hârtie de ziar. Au plecat cu feţele pline de riduri cei care s-au bucurat de primele motociclete, de primele televizoare alb-negru, de primele frigidere… Au fost copiii anilor ’40, ai apocalipsei atomice, copiii speranţei, bărbaţii reconstrucţiei, bătrânii deziluziei. Odată cu ei au plecat experienţa, înţelegerea, rezistenţa, răbdarea, respectul, noţiuni nu prea apreciate în ziua de azi…

Destinul le-a oferit destule acestor bărbaţi şi acestor femei şi apoi le-a luat totul… Se născuseră în locuinţe mizere, în camere nesănătoase, neaerisite, prost iluminate, supraaglomerate şi gălăgioase, dar clocotind de viaţă… Ne-au părăsit, doar înveliţi într-un cearceaf, cei care au reconstruit ţara şi au făcut posibilă bunăstarea de care, nepedepsiţi, au profitat doar unii. Au murit singuri, izolaţi, abandonaţi şi protejaţi de un imperios şi nemilos protocol sanitar.

E îngrozitor să pleci din viaţă fără a putea vedea în ultimele clipe un chip îndrăgit. Nu se poate imagina o moarte mai rea. Şi totuşi, ei aşa au plecat, în această primăvară tristă…

Nu vom fi împăcaţi, nu vom avea o „fază 2” până când nu vom săpa pământul, până când nu vom coborî sicriele, până când nu le vom acoperi, până când nu vom aşeza pe mormintele lor flori. Este ora când ne plângem morţii şi când ne promitem nouă înşine că nu vor fi uitaţi copiii anilor ’40. Fie-le ţărâna uşoară!”

Lasa un raspuns