În loc de cronică plastică, niscaiva păreri despre… Aspectul propriu al lui Augustin Lucici

0
352

Un artist fără pereche. A parcurs copios etapele învăţării, venind de fiecare dată cu un spor în opera lui. A avut experienţe în toate planurile (artă, existenţă). A suferit, a iubit, a ştiut să asculte multă vreme… A învăţat să circule bine pe canalele istoriei artei. Sufletul lui a rămas vrăjit în epoca marilor măiestrii” – Gheorghe Pantelie

*Cristian SABĂU

Voind parcă să-şi demonstreze pluralitatea preferinţelor tematice, Augustin Lucici a vernisat o expoziţie cu titlul enigmatic „Aspect propriu” (parcă o provocare adresată publicului de a-i cunoaşte aspectele) în care le oferă amatorilor de artă portrete de actori, arhitectură tradiţională, flori, peisaje citadine… Tematică variată, tensiune din cea mai înaltă şi multă-multă căldură…

Până şi prezentatoarea expoziţiei, poeta Denisa Popescu pe care o ştim – cum ar fi zis eroii lui Caragiale – „scrofuloasă” la exprimarea unor păreri, da’mi’te a unor evaluări (termen foarte în vogă în vremile noastre), a declarat că se simte bine în expoziţiile lui Augustin Lucici care „reuşeşte să redea, să transmită o experienţă vie, directă, bogată…”, ba chiar a găsit câteva motive (sustenabile!) pentru care Augustin-artistul „trebuie iubit”.

„Augustin reuşeşte să creeze senzaţia de intimitate (de care senzaţie e văduvită lumea noastră, după părerea poetei), picturile lui activează în privitor calitatea de prieten… reinventează, reinterpretează lumea simţurilor, nu obligă privitorul să facă rost de codurile (pentru mulţi probabil secrete) decriptării artei sale”… Rezon – am spune ca aceiaşi eroi caragialieni. Ba chiar mă solidarizez conceptelor denisiene (minunat, că le iau de-a gata şi le pun în pagină, îmi scrie articolul, pentru asta poate c-ar merita ceva, o ciocolată, o bere, un martini, o cafea…).

„Se vede că lucrează sub presiune, şi lucrează bine, tuşele sale sunt puternice”, susţine coprezentatoarea expoziţiei, Mara Diaconu (colegă de penel, de vocaţie şi de uniune cu Augustin Lucici), care arată că tablourile din această expoziţie trec prin istoria marii arte, se vede că i-a „citit” şi i-a însuşit pe Levitan sau pe van Gogh. Aşadar, a fost nu doar un simplu vernisaj, ci şi o tălmăcire în limbajul cuvintelor poetic-potrivite denisiene şi al poeziei picturii (cu tuşe expresioniste a) lui Augustin Lucici şi o lecţie despre cum a aplicat pictorul expozant în propria operă tehnicile marilor maeştri. Regretul Marei Diaconu a fost că expoziţia nu a cuprins şi tablouri de dimensiuni mai mari, de 2 metri pătraţi, pentru ca forţa pictorului să beneficieze de un spaţiu de exprimare mai generos (de-ar fi după mine, i-aş pune la dispoziţie un întreg perete şi sunt sigur că le-ar face concurenţă marilor muralişti mexicani).

Revenind la ceea ce ne-arată pictura lui Augustin Lucici la „Metopa” în acest contorsionat fevruar 2019, putem susţine cu argumente valabile că tematica este deliberat-eclectică (adică pentru toate gusturile), dar cu forţă de exprimare ce covârşeşte privitorul.

Culorile lui Augustin Lucici dialoghează aprins, aproape că se ceartă, par că-şi dispută fiecare centimetru pătrat de pânză. Liniile desenului sunt vehemente, încrâncenate, explozive. Există în picturile de la „Metopa” o tensiune interioară pe care artistul o transmite privitorului, arta lui Lucici degajă o energie pozitivă… E şi ceva ciudat cum din atâta forţă bine temperată pot apărea pe pânză flori atât de delicate, de gingaşe… Expoziţia de la modesta (chiar meschină prin dimensiuni, dar atât a putut fostul primar Tudor Pendiuc să ofere filialei piteştene a Uniunii Artiştilor Plastici) sală „Metopa” este ca un acumulator de energie (cum ziceam, pozitivă!) încărcat 100%, iar pictorul dă dovadă de generozitate tematică. Pictura sa este ademenitoare, învăluitoare, aş putea spune că te atrage şi te îmbrăţişează, strâns, strâns, fără posibilitate de împotrivire…

Şi dacă pictura lui Augustin Lucici este prezentă în lumea asta largă în multe muzee şi colecţii particulare, vă invit să profitaţi şi să achiziţionaţi după pofta inimii un peisaj sau flori atât de tentante sau portretul actorului preferat… Sunt foarte curios să aflu cine va achiziţiona portretul lui Ştefan Iordache, actorul meu preferat…

P.S. Am atins mai sus subiectul rapidităţii cu care Augustin Lucici pictează, am vorbit despre tuşele sale nervoase şi apăsate, subordonate temperamentului (artistic!) năvalnic. Aş adăuga ceva despre rapiditatea cu care a organizat această expoziţie. Crezându-mă eu mai „diştept” şi dorind să evit aglomeraţia amatorilor de artă şi a admiratorilor artei lui Augustin (cum am presupus, publicul de la vernisaj a fost foarte numeros), am venit să văd expoziţia pe la ora 15. Surpriza cea mare a fost că niciun tablou nu atârna (frumos!) la locul lui! Ei bine, la ora 18 expoziţia era panotată şi lumea interesată deja adunată… E şi acesta un record… Cum ar fi zis colegul Renoir, chapeau, MAITRE!

Lasa un raspuns