„Grasă ca porcu’”

0
6

A XXI-a ediţie a Festivalului Internaţional al Teatrului de Studio a început cu

„Grasă ca porcu’”

Mare atenţie! Acest text conţine expresii foarte populare, dar şi foarte licenţioase! Aşadar, e interzisă lectura sa cititorilor sub 14 ani! (Şi aşa respectăm indicaţiile realizatorilor spectacolului pe care-l prezentăm…)

*Cristian SABĂU

Se pare că, dintre toate animalele, porcul este foarte aproape de om ca zestre genetică (94-95% din informaţiile ADN fiind comune) şi unele organe importante (ficat, plămâni, inimă) ale acestui animal sunt chiar compatibile cu organismul uman şi pot fi folosite la transplanturi. Aşa că n-avem decât să le fim recunoscători acestor simpatice animale (scriitoarea Isabel ALLENDE a avut chiar ca animal de companie un porcuşor de vreo 200 kg… l-a avut până i-a fost „sustras”) pentru vieţile umane salvate. Mai mult, cercetările au demonstrat şi sensibilitatea deosebită a acestor animale atât de asemănătoare omului. Cu toate aceste remarci foarte pozitive, „Grasă ca porcu’” (nici măcar grasă ca o scroafă, cu respectul cuvenit nu atât genului, cât exactităţii de sex) nu-i tocmai un compliment pentru o domnişoară „cu greutate”… (mult) supraponderală sau (foarte) „bine făcută”.

Povestea lui Neil (şi a lui Helen)

„Mare-i, nenică!”, îi scapă lui Tom când a văzut-o luând masa la un bufet cam aglomerat. „Mă cheamă Helen, ca pe-aia din Troia… aia cu cele 1.000 de corăbii”, îi spune fata superdezvoltată (XXL) şi care – amabilă – îl invită să ia loc la masa ei. Helen e bibliotecară, ocupaţie care mai nou se numeşte „specialist în lucrări tipărite”, pentru că aşa e trendy. După cum şi desueta funcţie de „femeie de serviciu” este (tot mai nou) înlocuită cu ştiinţifica sintagmă „agent de curăţenie” şi asta deşi „tot căcatul ăla îl adună” sau, altfel spus, aspecte semantice ale modernizării societăţii. Sigur că Helen n-ar trebui să mănânce toate astea la prânz: Big Ham, trei felii de pizza, deserturi… O recunoaşte singură cu umor: „N-ar trebui să bag în mine tot ce-am văzut pe Discovery… dar mi-e foame”. Helen e grasă, dar poate recomanda „romane pentru cei slabi… de înger”. Şi mai observă că în materie de feluri de mâncare lui Tom „se pare că-i plac răsadurile”. Există în piesa lui LaBute un umor acrişor-amărui cu nuanţe de adevărată violentare a relaţiilor interumane. „Eşti ca soarele, ca oxigenul, ca vitamina C… Îmi plac buzele tale… amândouă”, îi declară Tom lui Helen. O fi ea „cât malu’”, dar este simpatică, jovială. „Eşti bun la pat?”, şarjează Jeannie (la prima întâlnire absolut întâmplătoare) după care continuă (aparent) fără legătură „pentru că eu pot fi cooptată şi-n altfel de activităţi”. Într-adevăr, bibliotecarele (cel puţin unele), pe lângă faptul că sunt citite, mai sunt şi haioase… iar dacă sunt „cooptabile şi pentru alte activităţi”, sunt cu adevărat minunate… Cu un mic şi timid amendament: să nu iasă prea mult din dimensiunile prevăzute pentru medie…

Lumea, fie ea şi microcosmosul firmei, este plină de tot felul de corelaţii şi interdependenţe: Jeannie este dependentă de ordinea raportărilor contabile, Tom este dependent de bârfe… Desigur, şi Helen este „dependentă de cipsuri” (cum observă maliţioasă Jeannie). Deznodământul (aşteptat) se petrece pe neaşteptate la un beach-party, o petrecere cu grătar şi volei pe plajă, un eveniment organizat de firmă (sau doar încă un probabil beachteam-building?). Helen şi Tom stau departe de grup, suspect de retraşi. „În căutare de intimitate” şi „mai la adăpost de vânt”, motivează Tom, care n-o păcăleşte pe Helen. Acesteia nu i-a căzut prea bine faptul că a fost prezentată colegilor în parcare, în fugă, în treacăt, detalii care nu scapă (şi nu pot să nu aducă atingere) sensibilităţii feminine. şi nici inteligenţei lui Helen care e în drept să constate (şi să întrebe) „e o zi super… ciudate energii mai sunt pe-aici… ţi-e ruşine cu mine?”. Într-adevăr, o gradare care pune în evidenţă conştientizarea falimentului relaţiei lor…

Corporatiştii lui Neil

Carter e „colegul şi prietenul”, dar un fel de prieten cu răspundere limitată (de preceptele, regulile şi – mai ales – preconcepţiile ridicate la rangul de norme ale corporaţiei) într-un discurs care ţinteşte să-l aducă pe Tom în limitele relaţiilor normale: „Sunt convins că are multe calităţi, dar care nu se percep… Dac-ar slăbi 30-40 de kilograme…”. Carter colegul şi prietenul (atât cât abordarea sociologică de tip nou de individualism extrem mai permit acest tip de relaţie), up-datat la trendul gustului majoritar, este o licheluţă simpatică, mereu pusă pe şotii şi foarte pragmatică. Carter este adaptabil din mers nu numai la transformări ale societăţii în mare, ci şi ale relaţiilor – sociologic vorbind – din grupul de muncă… Maliţios observă că iubita lui Tom, Jeannie „are un cur fleşcăit”, că „a cam pus pe ea”, dar furnizează şi explicaţia ştiinţifică fundamentată pe o situaţie nefavorabilă impusă de succesiunea imuabilă a anotimpurilor: „Gagicile nu ies iarna, nu fac efort şi pun pe ele”. Degeaba caută Tom să-l convingă (şi să se convingă) că ei sunt diferiţi, că au cu totul ale gusturi şi preferinţe, inclusiv în materie de femei. Carter are repere simple şi solide care par să dovedească contrariul: „Noi doi ne asemănăm, râzi la aceleaşi poante ca mine, întorci capul după aceleaşi cururi ca mine”… Ce poate fi mai edificator? Carter este un fel de intermediar între concepţiile colective şi aspiraţiile individuale, un mediator simpatic şi persuasiv care reuşeşte ce şi-a propus: să-l îndrepte pe Tom, să nu-l lase să se piardă: „Asta da primire prietenoasă… Ai o zi proastă? Am venit ca un balsam… De-acord, ai făcut un bine sau vrei să-l faci, fă-l”… Fă-l, dar cu multă atenţie, în aşa fel încât „să nu te pişi pe toate harurile pe care ţi le-a dat Dumnezeu… că doar o dată eşti tânăr, nu te căca pe singurul moment în care eşti pe val”. Asta e, pare-se că aşa raţionează corporatiştii. Numai că, potrivit lui Carter, nu trebuie să faci un bine de acest tip, nu trebuie să încerci să aduci în lumea normală un anormal, chiar dacă poţi să mori de dragul lui. Aşadar, ai de ales: cu noi, cu lumea noastră, sau cu el, cu EA… Dar dacă-ţi trăsneşte prin cap să fii mai bun, mai moral decât media, atunci poţi s-o faci la tine acasă, dar ieşind – aproape oficial – din societate. Problema e că, din momentul acelei opţiuni curioase, chiar aparţii unei minorităţi: poponari, negri, bătrâni, graşi… Chiar, „câte capete se-ntorc după voi la Mall?”.

Colega (şi fosta iubită) Jeannie, care exprimă foarte bine morala şi canonul estetic-anatomic colective, este neplăcut surprinsă de ciudata opţiune a lui Tom: „M-ai destabilizat… nu discut de batoza aia… dar am 28 de ani şi-mi iese mereu lozul cu mai trage o dată… e naşpa… m-am săturat de băieţei superdichisiţi care vor să fie alăptaţi până la sfârşitul zilelor lor, dar cum asta-i singura marfă de pe piaţă…”.

Este de înţeles că, într-o societate în care dictatura lui 34-23-34 (adică europeana proporţie 90-60-90) este necontestată, lui Jeannie îi vine greu să se vadă înlăturată ca femeie de o competitoare care aduce a luptător sumo: „E grasă, e cât casa… Nu-nţeleg, ai făcut ceva rău în altă viaţă şi plăteşti acum? Ce ştie să facă? Găteşte bine?”. Jeannie nu poate pricepe cum iubitul său „i-a dat papucii ca să şi-o tragă cu King-Kong”. E de înţeles că poate fi foarte supărată şi-şi poate vărsa năduful într-un mod mai puţin elegant, mai puţin subţire: „Du-te-n pizda mă-tii cu grăsana ta cu tot… mă doare-n cur, te urăsc foarte, foarte tare…”. Şi la aceste suave declaraţii de (fostă) dragoste (corporatistă) se mai adaugă ca bonus o palmă trasă cu sete lui Tom. Aşa, ca refulare a frustrării suferite după un anunţ sec al fostului iubit: „Noi suntem doar colegi de serviciu… ca să nu mă mai fuţi la cap”. Dar viaţa în firmă este foarte dinamică, aşa că foarte rapid Jeannie, fostă iubită a lui Tom, devine iubită a lui Carter (semn că, din lipsă de timp sau lene, băieţii se mulţumesc cu resursele umane feminine ale corporaţiei, aflate la îndemână) şi nu pierde ocazia să-i arate lui Tom ce-a pierdut. „Are un costum de baie provocator… pentru o contabilă… drăguţică!”, constată Helen. Care mai subliniază cu autoironie amară: „Poate că nu se vede, dar nu sunt genul sportiv… noi graşii suntem joviali, e o calitate de-a noastră… iar când râdem facem abdomene…”.

Piesa este îmbibată de cruzimi comportamentale şi declarative (inutile?) chiar dacă o nuanţă de umanitate primară, de duioşie înţelegătoare (şi aproape inexplicabilă la la LaBute) faţă de problema superponderabilităţii şi/sau obezităţii (feminine!) s-ar putea decela. Ba chiar – împotriva obiceiului său – LaBute pare să îndrepte piesa spre un sfârşit senin, conturează discret un happy-end pe care (satisfăcut, cred) îl zdrobeşte cu ultimele replici ale lui Tom, replici în care Tom se recunoaşte învins de prejudecăţile majoritariste. Fiindcă trăim într-o societate a imaginii care condiţionează conformismul oficial şi chiar dictează comportamentul individual, Tom, iritat, recunoaşte: „Sunt paranoic cu ce gândesc alţii despre mine… N-o să fiu în stare să trec prin asta în fiecare zi… Dragostea nu e de-ajuns să nu-ţi pese că lumea se holbează la tine… Nu sunt curajos, sunt slab… sunt fricos şi n-o să mă fac mai bun. Cel puţin nu în viitorul imediat”.

Deşi „Fat Pig” este departe de a fi printre cele mai crude piese ale lui LaBute, şi aici conformismul social şi interesele promovării în piramida firmei au dat încă o lovitură bunelor intenţii şi sentimente ce par (şi poate chiar sunt) puternice. Aşadar, sentimentele sunt sacrificate (cu oarecari regrete şi o lacrimă în colţul ochiului, dar…) pe altarul ascensiunii sociale ce se vede ameninţată de vreo atitudine sau opţiune ciudată fie şi doar din categoria esteticului. Într-un love story cu final bănuit (şi amânat), Helen constată cu amărăciune: „Ştiai că aşa o să fie pentru că te ştiai pe tine… nu eşti pregătit pentru chestia asta”. Iar dragostea sa de supraponderală (dispusă la schimbări radicale: „M-aş schimba pentru tine, aş face chiar şi-o operaţie, mi-aş tăia stomacul…”) este o ofertă insuficientă faţă de neajunsurile sociale pe care le-ar putea atrage compania unei minoritare în ale greutăţii… În ceea ce priveşte „ciudatul” cuplu Helen-Tom, judecata de valoare a colectivităţii se poate rezuma la nedumerirea „cum să iubească ceva care arată aşa? Şi să i-o mai şi tragă!”.

Corporatiştii gălăţeni

Spectacolul „Fat Pig” al teatrului gălăţean „Fani Tardini” care a deschis ediţia 2017 a Festivalului Internaţional al Teatrului de Studio organizat la Piteşti de Teatrul Al. DAVILA, spectacol regizat de Laura Moldovan, este o replică de succes montării lui Cristi Juncu de la Nottara, tânăra regizoare reuşind, fără a dezechilibra unitatea spectacolului, să pună mai toată greutatea pe umerii lui Helen cea atât de bine făcută. Montarea dovedeşte unitate de concepţie, dar oferă câmp de desfăşurare componentelor sale: decor, costume, lumini, coloană sonoră, interpreţi. Mai mult, montarea are avantajul de a fi uşor adaptabilă atât pe scene clasice, cât şi în spaţii de joc neconvenţionale. Foarte inspirată concepţia scenografiei spectacolului semnată de Ioan Bocoş, scenografie care punctează clar sfera de desfăşurare a acţiunii prin multifuncţionalitatea detaliilor şi cu întreg ambientul doar în alb şi negru, aşa cum şi trebuie să fie judecata într-o corporaţie de succes, cu angajaţi de succes… Şi să nu uităm mişcarea scenică atât de corporatist-robotizat proiectată de Elena Anghel.

Pentru că în general se uită meritele traducerii (când şi dacă acestea există) ar trebui subliniat faptul că versiunea română a Irinei Velcescu (actriţa care la Nottara a fost Jeannie) este foarte convingătoare, foarte ofertantă scenic şi păstrează limbajul adulţilor. Adică atât picanterii şi golănisme simpatice, cât şi zone lirice (chiar cu contaminări melodramatice, adică aşa cum este aproape întreaga lume de azi). Dacă regizoarea a dorit să păstreze titlul originar e alegerea sa, dar au fost şi versiuni româneşti reuşite.

Oana Mogoş, prin personajul creat, se aşază în galeria altor importante actriţe care şi-au încercat puterile artistice întruchipând-o pe „Fat Pig” – Helen, personaj care din 2004 îşi caută interpretele pe diferite meridiane şi paralele. Şi trebuie să le menţionăm pe Ashlie Atkinson (Broadway, 2004), Kate Debelack (Festival LaBute, 2006), Liliane Klein (Boston, 2007, şi Berkeley, 2009), Kirsten Vangsness (Los Angeles, 2007), Ella Smith (Londra, Trafalgar Studios, 2008), Constanza Hernández (Bogota, Columbia, 2009), Melissa Joy Hart (Philadelphia, Horizon Theatre, 2010), Fabiana Karla (Sao Paulo, 2010). Dar şi pe româncele Raluca Vermeşan şi Raluca Tiţa care s-au remarcat prin două HELENe foarte bine construite, foarte convingătoare (cu contribuţia regizorului Cristi Juncu) la Teatrul Nottara.

Oana Mogoş este o Helen jovială, spirituală, sensibilă, gata de orice sacrificiu cerut de vreo schimbare majoră (în look şi greutate), o Helen care se apără cu arma autoironiei, dar ale cărei aspiraţii pentru o dragoste împărtăşită vor fi sacrificate pe altarul standardului corporatist care o loveşte pe ea prin ricoşeu. O loveşte pe EA, interzicându-i LUI.

Flavia Călin propune o Jeannie foarte adaptabilă la relaţiile cu colegii şi partenerii, oscilând între (un fel de) dragoste colegială, temperată de corrrectitudinea corporatistă mai permanent afişată, dar şi (atunci când e posibil şi permis de regulamente!) uimire, frustrare, dispreţ, spirit de revanşă… Totul terminându-se într-un final nu tocmai fericit, dar nici din cale-afară de amărât, cu o stare de resemnare şi consolare, dispusă fiind la coexistenţă paşnică colegială cu fostul iubit. Pentru bunul mers al firmei, of course… Un foarte bun parcurs mai ales pentru o contabilă, obişnuită (sau dresată) cu disciplina numerelor adunate, scăzute, eventual şi mai rar înmulţite…

Vlad Volf în Carter, colegul lui Tom, este când observator de tipul corului antic, purtător al cuvântului (şi mesajului!) comunităţii, când agent activ (şi mai ales CORRRECTIV) al schimbărilor atitudinii colegului Tom, un teren de acţiune foarte fertil. O prezenţă simpatică de intrigant şi profitor, adică un ingredient social care n-ar trebui să lipsească din nicio firmă, şi nici nu cred că lipseşte.

Ciprian Braşoveanu construieşte un Tom inteligent, cu simţul umorului şi plin de bune intenţii, dar care, pe măsură ce intriga evoluează, devine tot mai confuz. Cu fiecare replică îşi pierde aplombul iniţial, nepricepând ce se întâmplă cu el, cu sentimentele sale, un tânăr de succes, sensibil, un nefericit pe termen lung care-şi construieşte nefericirea ca o autocondamnare, prin alegeri dictate – impersonal – de un personaj colectiv şi obtuz, de ceilalţi. De ceilalţi (L’enfer c’est les autres…) care decid fără s-o ştie – în necunoştinţă de ofuri, sentimente şi pasiuni personale – soarta individului. Ca o dictatură impersonală şi colectivă care a înlocuit antica soartă hotărâtă de zei…

…Din care se vede că, împotriva afirmaţiei făcute de scriitoarea Madeleine George în „The Most Massive Woman Wins”, acest „Fat Pig” al lui Neil LaBute ne arată că „Fetele grase nu câştigă întotdeauna”. Ba chiar au şanse mari să piardă…

Lasa un raspuns