ARTA Yasminei Reza. Și a celor trei fete de la Chișinău.
A treia zi a Festivalului Teatrului de Studio, ediția a 28-a a fost rezervată Teatrului „Alexie Mateevici” din Chişinău, care a prezentat piesa Artă de Yasmina Reza, în regia lui Slava Sambriş. Voi începe prezentarea spectacolelor din această ediție cu acest spectacol al teatrului Alexie Mateevici din Chișinău deoarece –o spun înainte de jumătatea festivalului- mi se pare cel mai important și mă bucur că l-am putut vedea aici, la Pitești. De ce? Mai întâi din considerente să zicem de strategie managerială: programarea lui (alături de Más o menos) păstrează caracterul de internațional al festivalului, dar demonstrează și continuitatea spațiului teatral românesc, până la Nistru. Apoi, pentru că Yasmina Reza este una dintre cele mai jucate, mai ecranizate și mai premiate autoare contemporane. Daaaar, mai ales pentru curajoasa schimbare de sex: trecerea în genul feminin a piesei, trio-ul masculin Serge-Marc -Yvan devenind în citirea chișinăuană un trio feminn Françoise-Paula-Catherine. De fapt se face o rocadă: personajele feminine care nu apar (partenere de viață, iubite, logodnice), dar despre care vorbesc personajele masculine în piesa Yasminei Reza, iau locul personajelor masculine. Iar personajele masculine sunt -în versiunea chișinăuană- personaje retrogradate, care nu apar pe scenă, dar despre care se vorbește… S-a dovedit că se poate și așa. Și încă foarte bine!
Yasmina Reza scrie –încă o dată- despre jocurile (și limitele) prieteniei și efectele neașteptate (și nedorite) ale unor întâmplări nefericite, despre sentimentele amenințate de mici neglijențe de evaluare și vorbire. Regizorul Slava Sambriș răstoarnă cadrul fixat de rutina seculară conform căruia acele minunate ființe mai delicate și mai superficiale – femeile sunt mai înclinate spre flecăreli și frivolități și mai puțin dispuse să se bată (fizic!) pentru înalte principii estetice. Regizorul Slava Sambriș (presupun cu voie de la autoare!) a feminizat complet distribuția așa că teatrul chișinăuan prezintă în locul celor trei prieteni bărbați, trei femei prietene de mai mult de 15 ani. Avem pantaloni unisex, cămăși unisex, pantofi de sport unisex, ba chiar și trupuri unisex. Așa că –de ce nu?- o piesă cu personaje interșanjabile unisex?
În versiunea lui Slava Sambriş, Serge care a cumpărat un tablou alb (cu 35.000 euro! Mă rog piesa este din 1994, deci datând de pe vremea francilor, dar oricum tot mulți bani erau!) a devenit Françoise, Marc este acum Paula („intelectuala care demolează modernitatea, cu o aroganță stupefiantă”) Yvan s-a tranformat în Catherine cea care lucrează la o papetărie după ce a lucrat „în textile”. Așadar, Françoise (și nu Serge!) este noua și fericita proprietară a unui curios și scump tablou despre care doar un nepriceput în domeniul artei ar putea pretinde că este un ciudat tablou alb pe alb. De fapt dacă te concentrezi mai poți zări niște liniuțe subțirele… tot albe!
Până la urmă -vorba unui mare istoric- achiziționarea unui ciudat tablou a fost ocazia, iar nu cauza ieșirii la iveală a unor nemulțumiri mocnite, acumulate în cei 15 ani de prietenie (destul de) trainică dacă poate rezista cataclismului creat de achiziționare unui căcat de tablou alb pe alb. Iar piatra de încercare a rezistenței prieteniei este chiar „căcatul de tablou alb pe alb”.
Păruiala verbală ca preludiu… a păruielii fizice
Pe cât am văzut până acum, mai rar o piesă a Yasminei Reza fără ceva violență măcar verbală dacă nu și o chelfăneală mai aprofundată (să ne amintim Zeul carnagiului!), adică soldată cu ceva urme fizice: mai o vânătaie, mai o zgârietură, mai o contuzie, mai o ureche maltratată, mai o b(l)uză ruptă, mai niște copci, oricum ceva care să amintească -măcar o vreme- evenimentele… Cearta susținută și amplificată ca ton și argumentație n-are cum să nu deraieze în bătaie. Dar, puțină violență nu strică, mai pune puțin piper peste intriga (și iubirea) care pot intra într-o zonă anostă. Iar într-o piesă cu intelectuali, un pic de snobism, de desconsiderare a capacităților celorlalți de pricepere a artei este de bonton. Aici se înscriu foarte bine ambele personaje intelectuale atât Françoise cât și Paula care se acuză reciproc de incapacitatea de înțelegere a artei ultra-moderne. Paula ridică nivelul conceptual al discuției cu întrebare legitimă: „cum, ai dat 35.000 pe căcatul ăsta?”… „se vede că n-ai organ pentru arta asta, dar dacă n-o pricepi, n-o demola” îi răspunde Françoise… și o mai și acuză că este o „arogantă inamică a modernității”)
Catherine e singura pe care parcă nu o interesează prețul (și valoarea reală a) tabloului alb pe alb; ea e îngrijorată doar de fapte din lumea reală, de exemplu de cum să pună la punct ultimele detalii ale propriei și apropiatei nunți, cum să le împace pe cele două soacre, propria mamă cu propriul tată, cum să arate invitațiile și alte asemenea. Mai puțin pretențioasă, mai terre à terre cum s-ar spune în orașul-lumină, Catherine e convinsă că până și viitoarea soacră (cu care, de altfel, se înțelege minunat) crede despre ea că este „o fată care a sărit dintr-un job ca vai de el în alt job ca vai de el.” Ea recunoaște standingul cultural mai înalt al prietenelor, ea fiind o tipă tolerantă. Numai că până și toleranța e rău-văzută câteodată… „Şi nu te mai da peste cap să aplanezi orice! De unde-ţi vine nevoia asta de a face pe marele împăciuitor al speciei umane?” Da, este o tipă tolerantă ceea ce, în materie de relaţii umane –crede Paula-, e defectul suprem”. Pentru că –argumentația curge – se poate crede că „e tolerantă fiindcă o doare undeva… și dacă tolerează cumpărarea unui căcat alb înseamnă că o doare undeva de Françoise.” În materie de evaluare a artei, Catherine recunoaște: „Nu m-a dat pe spate… dar nici nu mi s-a părut execrabil, tabloul ăsta.”… La care demolatoarea Paula replică: „Normal. Nu poate să ţi se pară execrabil ceva ce nu se vede, nimicul nu e execrabil!”
Ce e clar este că „de-acum, Françoise face parte din aristocraţia connaîsseur-ilor, sau așa crede ea”, decretează Paula.
Când acumularea nemulțumirilor reciproce a făcut masa critică, dacă fitilul conflictului a fost amorsat, orice nepotrivire de vederi e un pretext bun pentru o ceartă serioasă. Și un bun prilej pentru apărarea cu dinții și unghiile a unor puncte de vedere contradictorii în chestiuni absolut derizorii.
Mai ridică nivelul discuției dintre fete citarea lui Seneca și a lui Paul Valéry. „Seneca – Despre viaţa fericită, asta ne cam trebuie tuturor”, opera fiind citată și etichetată ca o capodoperă, chiar înainte de a fi citită. Luate de val, Françoise și Paula se contrează pe chestiuni care dacă nu ar fi tranșate cumva, siii-gur s-ar opri rotația Pământului… Cum ar fi „dacă te doare sau nu, în cur de ce zice Paul Valéry sau de achiziționarea căcatului ăluia”… (Pardon: a tabloului acela alb pe alb). Sau dacă tabloul ar trebuie să fie înrămat sau ne-înrămat… Sau dacă atunci când definești pe cineva ca fiind „aparte”, asta este de bine sau de rău… Sau ce însemnă un om al vremii sale? Dacă după Catherine „un om al vremii lui e un om care trăieşte în vremea sa”, după Françoise, „un om al vremii lui e un om despre care se va putea spune, peste douăzeci de ani, peste o sută de ani, că a fost reprezentativ pentru epoca lui.” E clar, poziții greu de conciliat… Chiar și de neutra Catherine care trece de două ori pe săptămână pe la psiholog „cu numai 70 de euro şedinţa și cu banii jos, că nu poţi să plăteşti cu cardul. Freud a zis că trebuie să simţi cum ţi se scurg banii din mână!” Într-adevăr, tareeee!
Controversele curg, de fapt mai toată piesa este o ceartă punctată de înțepături și ironii, pe ton mai scăzut sau mai ridicat, zeflemisirea continuă a preopinentei este sportul practicat de „fetele cu studii”. Françoise crede (și susține cu tărie) că Paula și iubitul ei Marc sunt un cuplu aberant… „Un cuplu de fosile, anti-moderniste… ”. Motiv supra-suficient pentru a începe păruiala scurtă dar intensă… Paula sare la Françoise, dar cea care se resimte mai mult este Catherine (ce să-i faci, pierderi colaterale), lovită din greșeală când încerca să le despartă pe intelectuale. O păruială pornită din nimic, de la oarecari diferențe de opinii și ironii prost plasate. Și bruftuluită, și lovită (din greșeala, dar…) Catherine are tot dreptul să întrebe: „Ce s-a-ntâmplat cu voi? Ceva trebuie să se fi-ntâmplat, dac-aţi ajuns în halu’ ăsta de demenţă! Sunteţi complet anormale, amândouă. Două fete normale care, brusc, au înnebunit de tot!”
Poate că și Paula are dreptate – „Prietenii trebuie tot timpul supravegheaţi. Altfel, se duc… Uită-te la amărâta asta de Catherine, care ne delecta cu comportamentul său dezaxat, şi pe care am lăsat-o s-ajungă, ce? O papetăristă fricoasă… şi-n curând și măritată… O fată care ne-a adus unicitatea sa, şi care acum face eforturi disperate să scape de ea, s-o şteargă cu guma…” Până la urmă –așa cum se mai întâmplă- neutra și inofensiva Catherine e acuzată că după ce că „le-a futut seara”, prin neimplicare mai generează condițiile pentru conflict. Paula îi aruncă în față: „Tu ești Vocea raţiunii?… tonul ăsta insipid şi subaltern cu care ne tot susuri în urechi dulcegării şi sentimentalisme răsuflate… e insuportabil! Ai toate motivele să plângi, te măriți cu un ratat și tocmai îţi pierzi prietenii pe care-i considerai veşnici…”
Daaar, după o încăierare bună vezi lucrurile mai clar (spunea personajul lui John Wayne din Hatari), așa că după ce-și linge rănile și-și aranjează ținuta de doamnă intelectuală, în fața perspectivei de a rămâne fără prietenele de cursă lungă (cu unele lipsuri ca orice ființă umană), Françoise se decide să sacrifice tabloul alb. Și fapta care cu doar câteva minute în urmă i s-ar fi părut un sacrilegiu – fircălirea tabloului alb cu markerul albastru, acum o acceptă ca pe o ofrandă pe altarul prieteniei… (Poate chiar) pe principiul cel mai deștept cedează, Françoise face nu o concesie, ci un veritabil sacrificiu. Un sacrificiu a cărui valoare prietenele sale o înțeleg de aceea în final după o operație de curățire/spălare care judecând după uneletele folosite seamănă nu atât cu o restaurare cât cu o opearație de zugrăvire a unui perete, tabloul măzgălit redevine cum a fost la achiziție: alb pe alb…
Aflăm cum se termină gâlceava intelectuală tot de la Catherine: „După ce, printr-un gest absolut nebunesc, Françoise i-a dovedit Paulei că ţine mai mult la ea decât la tablou, ne-am dus să mâncăm… Şi după masă, Françoise şi Paula au hotărât să încerce să reconstruiască o relaţie distrusă de cuvintele şi de faptele de mai înainte. Şi, la un moment dat, una dintre noi a folosit expresia „perioadă de încercare”, iar eu am izbucnit în lacrimi… Expresia asta, „perioadă de încercare”, aplicată prieteniei noastre, a declanşat în mine un cutremur incontrolabil şi absurd. De fapt, nu mai suport nici un fel de discurs raţional, nimic din toate câte s-au făcut pe lume, din tot ce-i frumos şi măreţ pe lumea asta, nimic nu s-a născut dintr-un discurs raţional.” (Chiar, ce atâta rațional, uite unde ne-a adus…)
Desigur că o perioadă de încercare poate fi bună în orice domeniu (pe vremuri exista și căsătoria de probă de câteva luni), chiar și în dragoste (poate vă amintiți filmul lui George Roy Hill, Period of Adjustment cu Jane Fonda…). Că doar nu degeaba s-a inventat rodajul (nu doar) pentru mașini.
**
Distribuția este foarte echilibrată pe două talere ale balanței sunt cele două „fete cu studii” – Paula, interpretată de Giasti Sirah, într-un rol de arbitru de artă neîncrezător și foarte puțin dispus la concesii, și Françoise, noua colecționară capabilă de sacrificii în numele prieteniei interpretată de Cătălina Budu. Diana Boşcov – Catherine care a trecut de la textile la papetărie, în curând mireasă dar care trece și -bisăptămânal- pe la psihanalist (viața e solicitantă!) încearcă, în general cu succes, să mențină pe apă corabia prieteniei. Și să nu uităm două momente de recital ale Catherinei –Boșcov când „și-a vomitat toate nefericirile casnice.” Trei personaje feminine puternice cărora le dau viață trei tinere actrițe talentate, antrena(n)te și –foarte grav!- și frumoase!
Decorul semnat de Alina Perju adică interioare-(aproape)șablon ale clasei medii-(spre)înalte ale societății franceze din anul creației adică 1994. Spațiu aerist adică mobilier – puțin, cărți – deloc, un vas cu (sau fără) flori… și cam atât. Cele trei prietene sunt parizience elegante îmbrăcate tot de scenografa Alina Perju care le pune în valoare calitățile fizice, suplețea discret subliniată, fără ostentație, fără accesorii care nu-și au rostul în ținuta casual (ei, am zis-o precum prezentatoarele de modă!).
Regia cât se poate de neutră și de ne-invazivă cred că a trebuit să mai tempereze elanul confruntărilor de pe scenă, confruntări la care personajele sunt efectiv asmuțite și de text dar și de didascalii. E clar, nu i-a fost deloc ușor regizorului Slava Sambriş, dar a ieșit un spectacol bine închegat, dinamic, un spectacol care ține în priză publicul. Spectacolul care se joacă de ceva timp (premiera a fost în octombrie 2023) e proaspăt, jucat cu plăcere și dăruire de cele trei actrițe care au intrat în comuniune de trăiri cu publicul cucerit de farmecul și pasiunea aduse pe scenă în realizarea rolurilor. Într-adevăr cele 3 actrițe venite de la Chișinău au pus un numai multă știință a jocului ci și multă pasiune, mult suflet. Și tot trupul… mai ales în scena cu păruiala! Pentru că bătaia (păruiala) feminină a fost/părut atât de Real încât dacă n-avem telefonul închis (ce să fac, sunt spectator disciplinat!) sunam la Poliție și Salvare…
Ar mai fi de remarcat traducerea foarte bună a Violetei-Cornelia Popa și decorul lui Ion Cataraga. Producătorul spectacolului – Teatrul „Alexie Mateevici” din orașul cu fete frumoase – Chişinău este de felicitat și de așteptat la o nouă întâlnire.
**
Ar fi interesant de cunoscut că –poate, zic- Yasmina Reza (evreică-franțuzoaică cu aport de sânge și background cultural rusesc, iranian și unguresc) cunoștea povestea unei serii de tablouri alb pe alb semnate de rusul Kazimir Malevich și realizate între 1916 și 1918. Pânze (cam de 80x80cm) în care pe un fond alb era reprezentat un pătrat tot alb situat asimetric față de centrul tabloului în așa fel încât să sugereze mișcarea, disoluția, contopirea cu infinitul, înotul spre un abis alb… Aparținând mișcării constructiviste un tablou din serie, intitulat (aproximativ) Compoziție suprematistă: alb pe alb, este ceva care după revoluția din noiembrie 1917 reprezenta mai mult mesaj politic decât plastic. Și poate fi văzut la MOMA (Museum Of Modern Art) din New York…
**
Includerea spectacolului chișinăuan ARTĂ într-un festival ce are ca temă FRAGILITATEA este pe deplin justificată, având în vedere fragilitatea sentimentului prieteniei gata să se spargă când vine în coliziune cu soliditatea (sau scorțoșenia) criteriilor estetice (fie aceste chiar recent adjudecate!). Păi –nu-i așa?- la o prietenă mai poți renunța dar la un criteriu, ba!
Artă de Yasmina Reza este încă o „tragedie haioasă” cum au fost catalogate piesele sale, piese care de mai bine de 3 decenii se joacă în toată lumea în vreo 40 de limbi, care au fost ecranizate, analizate, au ajuns obiect de studiu lângă Shakespeare, Goldoni, Moliѐre…
Există deja multe studii și doctorate despre opera Yasminei Reza (am găsit și o lucrare despre deosebirile de traducere între engleza englezească și engleza yankee), opera sa este studiată în multe școli de teatru. Pe lângă tehnica teatrală, modul în care concepe motorul piesei și cum îi furnizează combustibil ca să funcționeze cu diverse viteze este analizat limbajul său contemporan, întrebuințat în mod obișnuit și firesc, chiar cu unele (mici) stridențe.
