Festivalul Internaţional al Teatrului de Studio 2018: Discuţii, discuţii… despre tânăra regie şi (mult) mai matura critică de teatru a.d. 2018… toamna

0
174

*Cristian SABĂU

În cadrul Festivalului Teatrului de Studio din acest 2018 am asistat la două foarte interesante întruniri-colocvii având ca teme domenii importante din viaţa teatrului. Două întruniri ţinute în două dimineţi consecutive (luni şi marţi, 5 şi 6 noiembrie), două întruniri interesante atât luate individual, dar mai ales privite împreună. În cele două întruniri s-a discutat, în prima, despre tânăra generaţie de regizori de teatru şi problemele sale, iar în cea de-a doua despre critica de teatru şi modul de adecvare a acesteia la noile posibilităţi informaţionale, la noile tehnici de difuzare a informaţiei, la noul portret al receptorului informaţiei.

Spuneam că mai ales citite ensemble, cum (poate) ar fi spus Doru Mareş (traducător al unor importante opere din limba franceză), moderatorul discuţiei despre up-datarea criticii la noile texte, noile maniere de montare, noile cerinţe ale unui public nou, cu gusturi şi exigenţe noi. Şi mai ales adaptarea criticului şi criticii la noile tehnici de comunicare în masă şi de trimitere a informaţiei către receptor.

La prima întrunire-dezbatere, dintre cei 25-30 de regizori tineri şi foarte tineri care au alcătuit în mediul online un grup de discuţii pe tema aflată în atenţie au participat Erwin Şimşenshon, Vlad Cristache, Bobi Pricop, Sânziana Stoican, Leta Popescu, Andreea Ciocârlan, Horia Rusu, Alexandru Musoiu, Eugen Gyemant, Mădălin Hîncu, Cristian Ban şi Andrei Măjeri.

Tinerilor regizori li s-a alăturat, prin intervenţii pe parcursul discuţiilor, dar mai ales la ora concluziilor, un grup de reputaţi teatrologi şi oameni de teatru din ţară, adică Mircea Morariu, Doru Mareş, Doina Papp, Ludmila Patlanjoglu, Pompilius Onofrei, Aura Corbeanu, Emil Boroghină.

În prima întâlnire, cea a regizorilor, atmosfera a fost exuberantă, mi s-a părut că mă aflu în recreaţia unei clase de-a XII-a în care tinerii (deja sau aproape) adulţi se distrează, îşi fac poante, se amuză pe seama celuilalt/celorlalţi, expansivi, destinşi, prietenoşi, şi cei care au dorit şi-au prezentat realizările şi drumul (sinuooos, din păcate) spre acele realizări. Realizări, toate recente, ale ultimilor ani, adică ale celei mai fierbinţi contemporanităţi. Au fost uşor de perceput neliniştile (fireşti şi pare-se inevitabile) proiectate asupra unui viitor cu multe necunoscute, cu variabile greu de evaluat şi de utilizat sau cu piedici dificil de evitat sau depăşit.

Eeei, mi-aduc aminte că atunci când regizorul Radu Penciulescu a început să lucreze, în Teatrul Naţional Bucureşti (pe-atunci la sala Comedia, actualmente Odeon), la „Regele Lear” avea poate 5-6 ani mai mult decât tinerii regizori de astăzi (cred că se întâmpla prin 1969, iar spectacolul a ieşit în 1970). Având în vedere „formatul” absolut nou pentru publicul românesc în care Radu Penciulescu prezentase opera lui Shakespeare, montarea suscitând aprobări (până la adulare) şi contestări (până la desfiinţare), revista „Contemporanul” condusă pe-atunci de George Ivaşcu (nu actorul şi ministrul de azi) a alocat (cel puţin) trei săptămâni în întregime ultima pagină (deci foarte vizibil) dezbaterii publice a spectacolului. Sub o bandă impunătoare cu textul „Un spectacol în dezbatere – Regele Lear”, pagina era împărţită în două rubrici: PRO şi CONTRA. Au fost destule intervenţii şi de-o parte, şi de alta, dar îmi amintesc un titlu de la rubrica CONTRA: „Shakespeare n-ar nicio vină” (mă rog, pe-atunci se scria normalnici o”), iar semnatar era (cred…) Paul Everac.

Desigur că s-au discutat aspecte economice, s-a discutat destul de mult despre posibilitatea tot mai reală (şi mai necesară) de a accesa fonduri europene. S-a vorbit şi despre regia din Europa, despre posibilitatea de a evada din teatrul românesc în alte zone (în principal tot) în Europa, dar nu numai…

E clar, atmosfera aproape colocvială în care s-a desfăşurat întâlnirea tinerilor regizori, microfoanele care au circulat rapid şi dezinvolt, schimburile de replici simpatice, amintirile din şcoală şi din experienţele propriilor montări, despre discuţiile (negocierile) cu conducerile teatrelor, despre acordurile sau dezacordurile estetice de viziune asupra montării sau de optimizare a distribuţiei au ocupat mai tot timpul acordat de organizatori. Din discuţii a reieşit că viaţa de tânăr regizor în România anului 2018 nu e tocmai uşoară, că, dacă vrei să impui un proiect artistic în care crezi, trebuie să consumi o groază de timp şi să cheltuieşti multă energie pentru a convinge mai întâi conducerea teatrului, apoi actorii şi că, dacă ceva există şi se manifestă constant în desfăşurarea activităţii, este acel permanent work in progress, un ceva care se poate dezvolta, transforma, deforma, până la a nu mai semăna defel cu proiectul iniţial. Pare-se că, atunci când cobori în arena regiei şi-ţi propui un plan trebuie, să te aştepţi la orice tip de dezvoltare ulterioară, situaţie care mi-a amintit de o replică din „Planul Walkiria”: „Să aveţi în vedere că este o situaţie de război şi nimic nu iese aşa cum a fost planificat”. Se pare că ceva similar este şi activitatea regizorală în acest a.d. 2018, toamna.

Este ceea ce Pompilius Onofrei de la Radio România Cultural, moderatorul întâlnirii, a propus drept concept central al întâlnirii COMPROMISUL. „Compromisul” în termeni pozitivi, ca rezultat al unor negocieri bazate pe argumente, pe discuţii profesioniste în care sunt evaluate posibilităţile (artistice şi materiale ale) momentului, în care dorinţele şi proiectele sunt confruntate cu resursele disponibile sau previzibile în viitorul imediat, situaţiile în care se poate stabili un raport calitate/preţ cât mai corect posibil. Practic, o alegere în deplină cunoştinţă de cauză, o opţiune fundamentată care să devină parte a unei strategii repertoriale… Desigur, ar fi fost utilă poate o discuţie despre limite, despre marginile admisibile ale COMPROMISULUI. Cât (şi ce anume) este negociabil şi cât este în afara discuţiei…

Nu cu mult timp înainte, într-o discuţie de la Nottara, teatrologul George Banu (acel „Prospero al criticii teatrale” cum l-a numit Constantin Chiriac) se plângea de cultura nu tocmai solidă (eufemistic vorbind) a noilor generaţii de regizori cărora nu le poţi cita modele pentru că nu le cunosc (eeei, şcoala de specialitate…). Cu destule menajamente, criticii prezenţi la dezbatere şi-au permis oarece „îndreptări” de strategie şi tactică. Poate doar criticul Mircea Morariu să fi fost ceva mai decis atunci când a susţinut necesitatea cunoaşterii istoriei teatrului românesc, care a reacţionat de parcă ar fi fost electrocutat la un eşantion de (să-i spunem) exprimare neglijentă

Cu destulă timiditate s-a pus şi chestiunea utilizatorului final, spectatorul, acel element al ecuaţiei teatrale fără de care însăşi instituţia teatrului devine inutilă. Şi, chiar dacă mai există regizori care, cu un EGO supergonflat (chiar am cunoscut, dar nu dau nume acum), declară că fac teatrul doar pentru desfătarea propriului sufleţel (n-a fost nicidecum cazul în reuniunea despre care povestim), realismul economiei de piaţă şi dictatura economicului le va tempera elanurile autoidolatre… Ar trebui poate să ne amintim mai des de învăţăturile moşului Marx despre una dintre contradicţiile mărfii, şi anume aceea că marfa are valoare doar dacă se verifică pe piaţa de specialitate ca valoare de întrebuinţare, dacă-i foloseşte (totuşi) cuiva…

Una peste alta, întâlnirea regizorilor a fost un moment simpatic şi util, demn de un fel de „Deşteptarea primăverii… regizorale” (pe meleaguri piteştene şi româneşti) sau, dacă e să ne gândim la experienţa ultimului sfert de veac, un fel de „Capul de regizor – după 20 de ani”, de data asta nu buzoian, ci piteştean. Un moment simpatic, dar care ar trebui să aibă (cum poate iar ar spune criticul Doru Mareş) neapărat un à suivre

Teatrul ca artă a artelor, iar acum îmbrăcat în „forme noi”

Când aud forme noi, gândul (sprinţar) mă poartă la ceva fete care şi-au rectificat formele pentru a-şi ajusta dimensiunile la cerinţele trendului de AZI (nu de aseară sau de astă-noapte!). Şi mă mai gândesc că aceasta va fi o temă a fiecărei generaţii (s-a dovedit până acum!) şi că un pic de seriozitate în abordarea „formelor noi” nu este niciodată superfluă. Mă gândesc mai departe (în timp) la colocviile despre regie ţinute pe la început de mileniu la Sibiu în care erau invitaţi George Banu şi Silviu Purcărete, dar şi tinerii regizori (pe-atunci!) Radu Afrim şi Radu Nica. Şi chiar dacă nu era la fel de tânăr, invitat era şi un new entry de mare succes al regiei, ucraineanul Andriy Zsoldak, care chiar a dat o faţă nouă teatrului prin recitirea unor texte care în imaginaţia multora erau în pericol să se osifice… N-o să relatez tot ceea ce am auzit atunci (deşi, credeţi-mă, ar merita!), o să mă limitez la unul dintre regizorii care i-au avut elevi prin ateliere de creaţie (sau workshopuri) pe unii dintre tinerii regizori prezenţi la întâlnirea de la Teatrul Al. Davila. În contextul discuţiei despre teatrul european, despre regizorul european şi despre actorul european poate ar fi bine să ne amintim ce spunea Silviu Purcărete după o semnificativă şi complexă experienţă europeană (teatru, actori, regizori, maniere, stiluri, mărci…). Îmi amintesc (ajutat de notiţe) că Silviu Purcărete era de părere ca „de la Eschil teatrul nu s-a schimbat foarte mult”. La „acuzaţia” că montează cu precădere piese ale clasicilor răspunde cu francheţe: „Cu cât îmbătrâneşti îţi vine tot mai greu să citeşti literatură nouă. Din păcate, din teatrele româneşti a cam dispărut secretarul literar, cel care citea mult şi-i propunea regizorului texte interesante. Faţă de cantitatea uriaşă de texte de teatru produsă de dramaturgii contemporani, un regizor ar trebui să citească tot timpul ca să găsească ceva convenabil. Sau să-l ajute hazardul să descopere ceva interesant… ceea ce se mai şi întâmplă câteodată… Limbajul teatral, chiar dacă este un limbaj format prin sinteza altor limbaje de exprimare, este, totuşi, autonom. Şi conţine o cărămidă fundamentală: conflictul. Conflictul care poate fi nu numai între personaje, ci şi de exemplu între sunet şi text…”. Referindu-se la actualitatea teatrului, Silviu Purcărete declara că „teatrul nu trebuie să facă în niciun caz concurenţă jurnalismului”. Arătând că au fost făcute experimente căutându-se efecte maxime din scenarizarea unor atrocităţi comise în Rwanda în care au jucat chiar victime şi martori ai atrocităţilor, rezultatul fiind doar un „spectacol neverosimil şi plictisitor din cauza stângăciei actorilor de pe scenă. Pentru că teatrul se face cu actori, nu cu amatori, fie ei chiar şi victime… Şi pentru a atrage atenţia lumii asupra unui anumit fapt, un editorial scurt şi bun este de preferat unei piese anoste… Să nu cedăm tentaţiei de a crede că teatrul poate îndrepta ceea ce strică politicul…”. Cât despre conceptul de „teatru european” şi locul teatrului românesc în cel european, Silviu Purcărete era de părere că „nu există un teatru european. În Franţa, în Anglia, în Germania nu se ştie nimic despre ceea ce se face prin alte părţi. Anglia este complet izolată de ceea ce se face pe continent. Am fost surprins să constat că actori englezi nu auziseră de Molière. A ajuns să fie cunoscută cam 2-3% din producţia teatrală, şi anume piesele care circulă pe la marile festivaluri, şi acelea selecţionate de nişte adevăraţi ayatolahi ai culturii teatrale. Dacă ar fi să definesc starea teatrului european cu o frază, aceasta ar fi dezinteresul faţă de teatrul celorlalţi”. Cât despre locul teatrului românesc în familia teatrelor europene, acelaşi Silviu Purcărete arăta cât e de importantă conjunctura, cât poate atârna hazardul într-o judecată de valoare: „Recunoaşterea teatrului românesc? Te duci la un festival, din motive exotice îţi dau ăia un premiu… şi gata! Eşti recunoscut!”.

Critica de teatru cu tot mai puţini critici

În cealaltă întrunire, în care s-a discutat situaţia criticii de teatru într-o paradigmă complet schimbată de invazia mijloacelor electronice şi de extinderea spaţiului virtual până la anihilarea publicaţiilor tipărite, m-am simţit ca asistând la întâlnirea de 20 de ani (oare oi fi socotit/apreciat bine?) a absolvenţilor unei facultăţi de teatrologie. Participanţi cu carieră consolidată, cu operă recunoscută, reţinuţi în gestică, moderaţi în exprimare, bogaţi în argumente… Uneori poate puţin cam didactici, dar pentru că era totuşi vorba despre o întâlnire între generaţii cu ecart important de ani, iar unii critici sunt şi profesori universitari, era firească şi o astfel de abordare.

Din păcate, sublinia unul dintre participanţi şi pe bună dreptate, există la nivel naţional un corp al criticilor dramatici, tot mai subţire numeric şi cu o medie de vârstă tot mai ridicată. Şi asta în situaţia – greu de explicat – în care sunt tot mai mulţi absolvenţi ai secţiilor de teatrologie din cadrul diverselor universităţi din ţară.

S-a vorbit destul de mult (dată fiind importanţa subiectului) despre acel foarte important compartiment al teatrului – secretariatul literar – care în multe teatre este sublim, dar nu prea există… În discuţiile purtate, actorul Emil Boroghină îi pomenea pe câţiva importanţi secretari literari ai anilor ’60-’70 (dintre care pe D. Căpitanu şi I.D. Sârbu i-am şi cunoscut personal, în foarte scurte treceri). Au fost amintite nume importante ale unor secretari literari care şi-au găsit alte ocupaţii (Andreea Dumitru, Irina Zlotea etc.), aşa cum şi actori de renume (ca Dragoş Pâslaru sau Mariana Buruiană) au abandonat scena pentru alte opţiuni existenţiale.

Nu-mi fac iluzii că cineva ar avea curiozitatea să-mi verifice afirmaţiile (oricum, scormonirea prin arhive şi biblioteci cere timp şi efort nu întotdeauna recompensat de rezultate), dar de curând am citit o revistă de-acum 60 de ani – TEATRUL (nr. 4/1957) în care se discutau exact aceleaşi aspecte. Mă rog, pe atunci şi în altă cheie de rezolvare, dar ideea este că nimic nu e (absolut) nou nici sub soare, nici în teatru. O diferenţă ar fi că, dacă pe-atunci erau indicate ziarelor locale cum să-şi selecteze cronicarii dramatici (rezolvări de genul: „Dintre profesorii de limbă şi literatură, în niciun caz din secretariatele literare”), acum aceşti cronicari dramatici de provincie nu prea mai există. Sau mare lucru dacă mai există ici-colo câte-un ştirist de fapte teatrale. Asta e, dar nu e bine şi situaţia trebuie remediată… Dificil acum când fiecare blogger (cu studii de specialitate sau – mai degrabă – nu) poate deveni un critic de teatru (iar unii chiar au devenit)…

Se spune că în fiecare regizor se ascunde un actor nerealizat. Am impresia că în mulţi critici pândesc regizorii latenţi, care n-au avut prilejul (sau curajul) să se manifeste dând indicaţii la scenă. Aşa că poate în loc de două reuniuni cu tematici strict diferite ar fi fost mai bună una singură mai lungă (poate şi mai lată), dar cuprinzând mai multe aspecte ale vieţii de azi a teatrului românesc. Cine ştie, poate pe viitor…

Lasa un raspuns