Ecouri şi note pe marginea unui fenomen longeviv, mai greu de întâlnit în zilele noastre: „NOPȚILE DE POEZIE de la Curtea de Argeş”

0
442

*Cristian SABĂU (prezentare şi traduceri)

După cum v-am informat pe larg, între 12 şi 18 iulie la Curtea de Argeş s-au desfăşurat „lucrările poetice” ale celei de-a XXI-a ediţii a Festivalului Internaţional „Nopţile de poezie de la Curtea de Argeş”, festival organizat anual de Fundaţia Academia Internaţională Orient-Occident. Un festival care ar putea fi definit ca LONGEVIV pentru că a intrat în al treilea deceniu de viaţă, ceea ce mai rar se-ntâmplă pe aceste meleaguri…

Este de remarcat că – după o perioadă de incomprehensibilă şi nejustificabilă uitare

(sau neglijare?) – anul acesta festivalul argeşean a beneficiat nu doar de generoase (şi bine-venite!) subvenţii din partea Consiliului Judeţean Argeş, Consiliului Local Curtea de Argeş şi Institutului Cultural Român, ci chiar de prezenţa în cadrul manifestărilor a preşedintelui Consiliului Judeţean Dan Manu şi a primarului localităţii-gazdă Constantin Panţurescu.

De remarcat şi concursul constant acordat festivalului de înalt preasfinţitul Calinic Argatu, arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului. Să sperăm că atât organizatorii, cât şi generoşii susţinători ai acestei manifestaţii care pune pe harta poeziei mondiale municipiul Curtea de Argeş (şi judeţul Argeş!) să reuşească şi în viitor organizarea acestei manifestări-unicat în peisajul românesc şi nu foarte întâlnite nici în cel mondial…

Limbajul poeziei şi sentimentul înţelegerii, al camaraderiei de breaslă şi chiar al prieteniei au fost dominantele acestei întâlniri ale acestui joc profund (şi nu secund!) care se repetă an de an la Curtea de Argeş, doar cu alţi interpreţi, cu alte promoţii argeşene de poeţi ai lumii cu pasageră rezidenţă argeşeană. Trăgând linia şi socotind, practic toţi poeţii participanţi sunt câştigători, câştigurile constând nu atât din Diplomele de Onoare primite din partea organizatorilor (care legitimează intrarea în cercul poeţilor importanţi invitaţi la unul dintre cele câteva festivaluri de primă ligă poetică, alături de Struga, Medellin, Trois-Rivieres), cât din contactele cu poezia şi cultura altor colegi într-ale adevărului (bine?) mascat în metafore, colegi veniţi de peste munţi şi văi, mări şi oceane, care au trecut Ecuatorul şi mai ales au trecut peste multe, multe fuse orare…

Alte beneficii colaterale:

Dimensiuni non-poetice ale unui festival de poezie

La ediţia din acest an, spaniolul Carlos Esteve Secall, de profesie arhitect (dar şi eseist, urbanist, grafician, artist plastic, fotograf, ilustrator şi profesor universitar) şi – mai ales – autor al mai multor ceasuri solare de mare efect şi popularitate (de exactitate nici nu mai pomenim, este recunoscut la nivel internaţional), a fost impresionat de câteva dintre atributele istorico-estetice ale oraşului-gazdă al festivalului, adevărate bijuterii de artă veche pe care le-a schiţat şi ale căror schiţe pot constitui baza unei ulterioare expoziţii.

Prin organizarea acestui festival, Fundaţia Academia Orient-Occident chiar şi-a îndeplinit menirea de punte culturală (nu doar poetică), programul propus (demn de un organism internaţional ca UNESCO) având între punctele forte „promovarea respectului între popoare şi culturi, promovarea păcii, nonviolenţei, toleranţei culturale, lingvistice, etnice, religioase, a vârstelor, în plan naţional, regional (balcanic, sud şi central-european) şi internaţional (est-vest, nord-sud, Orient-Occident), apropierea între oamenii de litere de pe diferite meridiane culturale, sporirea interesului oamenilor de cultură străini pentru cultura şi civilizaţia românească, integrarea valorilor culturii româneşti în circuitul internaţional… Am văzut de-a lungul istoriei festivalului cum stau în aceleaşi bănci, trudind pentru aceleaşi valori, poeţi din ţări (sau/şi popoare) care se prezumă a fi incompatibile, dacă nu chiar în conflict deschis (şi uneori sângeros) de generaţii: evrei şi arabi (marocani, tunisieni, libanezi, egipteni), ruşi, lituanieni, georgieni şi ucraineni, americani şi mexicani, sârbi, croaţi şi albanezi… Cu toţii într-o împreună-lucrare spre (mai)binele dumneaei regina POEZIA… (asta fiindcă tot a devenit Curtea de Argeş „oraş regal” al Republicii România…).

Mărturisesc că, mulţumită acestui festival (dar şi Festivalului Teatrului Balcanic organizat de Teatrul Al. Davila din Piteşti prin strădaniile directorului de atunci, Sevastian Tudor), cunoscând direct creatori (şi creaţii culturale) din Balcani, m-am desolidarizat radical de percepţia, din păcate foarte-foarte (şi nejustificat) răspândită, potrivit căreia Balcanii constituie un exemplu de înapoiere culturală, o pată neagră (sau cenuşie) pe civilizaţia europeană. Cât se poate de FALS… iar contactul direct cu mediul artistic balcanic este un câştig important, de care – din păcate – nu mulţi au avut parte…

În cele 5 zile şi nopţi (chiar magic-poetice!) ale festivalului am avut plăcerea (din nou) de a-i cunoaşte mai de-aproape pe câţiva dintre poeţii participanţi proveniţi din impresionantul spaţiu lingvistic (şi poetic!) neolatin, să le cunosc şi să le şi tălmăcesc în româneşte câteva poeme, să stabilesc legături culturale şi colaborări viitoare. Cum s-ar zice, beneficii colaterale derivând din „lucrările poetice”, beneficii din care doresc să se înfrupte cât mai mulţi, cât mai mult timp posibil…

Şi pentru că – vorba lui Macedonski, cel luat în apărarea propriilor opinii exprimate de Carolina Ilica în prefaţa elegantei antologii multilingve POESYS 21 – „poezia are dreptate întotdeauna”, să le dăm cuvântul (poetic) câtorva dintre poeţii prezenţi la cea de-a XXI-a ediţie a nopţilor argeşene atât de poetice… şi atât de internaţionale. De fapt nu poeţilor, ci câtorva poete provenind din teritoriul lingvistic şi cultural hispanic, atât de vulcanic şi de productiv în materie de poezie (şi nu numai…).

 

Berta Lucia Estrada
(Columbia)

 

Mă privesc în oglinda trecutului

Mă privesc în oglinda trecutului

labirint fără Ariadna

odăile sale îmi sunt interzise

imaginea mi se furişează printre degete

stau aşezată sub lună

razele sale luminează groapa

în care celălalt eu al meu

zace în paloare eternă

Sunt Narcisa

îmi contemplu nenorocirea în oglinda nopţii

sfâşiată în mii de bucăţi

roasă de umezeală

cuvinte înlănţuite

fără şoaptele de pe buzele ultimului vis

Îmi acopăr faţa cu masca morţii

Doborât este arborele nemuririi

Prizonieră a monotoniei

propria mea tovarăşă în această călătorie fără întoarcere

sfinx al obscurităţii

lâncezesc în culoarul singurătăţii.

 

Ordalie

Deportare

fiare înroşite

care-mi ard măruntaiele

merg desculţă

pe cărbuni aprinşi

ordalie fără scăpare

conjur spiritele malefice.

„AMERICA, în zadar invoc numele tău!”

Azteci, aymari
quimbayaşi, caribi…
popoare nobile şi mândre
asaltate de condamnaţi fioroşi
apăraţi de platoşe, de bărbi şi de cai

şi care împrăştie variola.

Pe unde trec seamănă

secole de mârşăvie

şi de lichidare.

 

Ivonne Gordon
(Ecuador-S.U.A.)

Sunt cuvânt

Sunt cuvânt,

sunt tăcere

şi sunt hotar între Europa şi America.

Sunt metisă,

sunt limbă şi sunt timp.

Sunt frontieră.

Sunt frontiera care îl desparte

pe acel Colos din nord de Ariel din sud.

Sunt totul şi nimic,

sunt ceea ce sunt.

 

Hazardul

Hazardul atârnă de un cui la uşă.

Vântul este senzaţia mai piezişă

într-o cameră cu ferestre închise.

Dragostea este ore fără umbre, pleoape

ale zilei, nasturi în lumina unei pietre.

Ceasuri fără limbi, ore care nu înaintează

un cui în spatele unei uşi fără geam.

Este cureaua unei priviri fără ochi,

este a lua foc într-o reflectare. Este un tiv

elegant cu zvonuri neclare. Sunt fire

de diferite culori care cos momente.

Dragostea este butoniera lunii. Tărâmul

în care luna intră ca să bea apa

într-o clipită.

Clanţa

Clanţa şi zăvorul îţi numesc trupul

Mâinile mele născocesc balamale.

Se strecoară prin şanţuri unsuroase.

Seara se ridică somnoroasă

după o prelungită siestă.

Ochii grei absorb asfinţitul.

Urmele apasă pe buze.

Buzele retrăiesc înlănţuite

dulceaţa zvâcnirii. Inima ta

explodează în scobitura pieptului meu.

Te trăiesc şi te simt.

Seara dispare.

Felinarele se aprind

în densitatea liniştii.

Apa vorbeşte neobosită

fără să-şi piardă matca.

Clanţele se repetă

în fiecare din numele amintirilor.

Inmaculada García Haro
(Spania)

Îmi plătesc răscumpărarea

I

Dale de pavaj de aşteptare şi tăcere

le fărâmiţez

picătură cu picătură.

Dălţi mici

intermitente

permanente.

Îmi plătesc răscumpărarea

şi-mi iau la revedere.

II

Eliberează-mă de mine

în acest vârtej uscat al deşertului

care mă pătrunde

şi se instalează în mine

ca un paznic care aşteaptă

să-mi ispăşesc condamnarea.

Spectru obscur. Sentinelă.

M-au pus pe a condamnaţilor listă blestemată

care nu înţelege nici adevărul, nici raţiunile,

care mă umple de cavităţi

şi îmi pătrunde fiinţa ca o lumânare

cu fitilul arzând

veşnic.

Eliberează-mă de mine

chiar dacă eu voi fi aceea

care va plăti răscumpărarea.

III

Fiinţe ca nodurile.

Antimaterie.

IV

Bat în retragere

într-un război ascuns

de-abia perceptibil

ca să strâng oştiri

şi să înving întunericul

pe care-l porţi în străfundurile tale

Lovitura ta repetată

potrivită şi camuflată

invită la refacere

după neroziile tale

ca să mă-ntorc întreagă, plină

şi să te descopăr

bufon insuportabil

lipsit de atribute.

Maria Clara Gonzalez de Urbina
(Columbia)

Uvertură

Ceva înlăuntrul meu

– un alt orizont –

se luminează

şi se acoperă de o mulţime de stele.

Septembrie mă înduioşează

şi permite forma care se prelinge.

Înţeleg fiecare picătură:

ploaia cade

în cristale potrivite.

A exista

înseamnă să-ţi ţeşi bucata de cosmos

şi această neînsemnată împunsătură

va fi parte din urzeala absolută

aflată în expansiune.

Ca şi cum ai inaugura ochii

Dacă am vedea cu adevărat universul, poate l-am şi înţelege
Jorge Luis Borges – „There are more things

Grăbit şi impetuos

sparge suprafaţa momentului

şi se îmbracă cu formă şi culoare

Se întâmplă

chiar dacă atomii săi

învârtindu-se fără odihnă

locuiesc alte spaţii.

Întoarcerea la templu

În depărtare luminile întârzie

Cineva vine s-o întâlnească

pe trepte străluceşte abandonată

brăţara.

Din cupa pe care o bea

apare peştele care-i semnalează

iniţiatei că luna intră în constelaţia Taurului.

Focul salamandrei roşcate

a incendiat-o complet împreună cu macii.

Încă-şi mai păstrează neatinsă

privirea

şi caută prin ceaţa gândurilor

întoarcerea la violetul de neînţeles al pietrei.

Lasa un raspuns