…După Sonologie şi Cimatică… Poezie!!

0
182

La FESTIVALUL INTERNAŢIONAL „NOPŢILE DE POEZIE DE LA CURTEA DE ARGEŞ” – ediţia a 22-a (11-17 iulie 2018)…

…După Sonologie şi Cimatică… Poezie!!

*Cristian SABĂU

După cum scriam (admirativ, dar meritat!) în articolul precedent, şi în acest an, ca în fiecare din ultimii 21 de ani, în a doua săptămână a lunii iulie la Curtea de Argeş s-a desfăşurat FESTIVALUL INTERNAŢIONAL „NOPŢILE DE POEZIE DE LA CURTEA DE ARGEŞ” – ediţia a 22-a, 11-17 iulie 2018. A fost, ca şi până acum, o perioadă în care oraşul basarabilor (nici vorbă de „regal”) a stat sub semnul poeziei, când (dacă nu toţi) mulţi dintre aceia care îndrăgesc acest gen literar au avut parte de încă o sesiune de degustare a poeziei lumii, servită de un eşantion select de poeţi şi poete sosiţi şi sosite din toate colţurile rotundei lumi…

Promiteam în precedentul articol că voi povesti câte ceva despre – ca să mă citez – „multele, interesantele şi frumoasele fapte care s-au mai petrecut la Curtea de Argeş în această ediţie a festivalului”, despre clasamentul final, despre topul şi premiile festivalului. Şi mai ales că voi oferi câteva eşantioane din Poezia prezentată în recitalurile (şi meeting-urile care, iată, pot fi şi poetice, nu doar politice şi sindicale) poetice programate.

Şi cred că multe dintre aceste fapte culturale, fie ele poetice, muzicale sau din sfera artelor plastice, cu temei merită să fie menţionate. Pe lângă recitalurile poetice şi lansările de cărţi la care autori (sau cel puţin coautori) au fost poeţii prezenţi la festival, aceştia au fost invitaţi să admire expoziţia de artă plastică Dan Gherasimescu, să se bucure de folclorul românesc (autentic, nu poluat de diverse influenţe!), de spectacole de muzică şi dansuri tradiţionale româneşti: concertul extraordinar al Tarafului Pasăre, recitalul naistei Mădălina Lupu şi recitalul grupului folcloric al Hotelului Posada în coregrafia lui Mihai Ilie.

Au avut şi întâlniri cu istoria medievală (şi cu legendele despre Dracula) la cetatea lui Vlad Ţepeş sau cu istoria contemporană la Barajul Vidraru. Programul a fost aşadar variat şi dens, a amuzat şi a interesat, a solicitat poate şi resursele fizice ale poeţilor, dar merita…

Ca şi la Jocurile Olimpice sau la maraton, importantă este participarea – în sine o garanţie a valorii recunoscute a poeziei „produse” (mercantilismul crunt al epocii merită cumva evocat chiar în contexte poetice) – dar, ca şi acolo, se aleg câţiva „campioni” – poeţi între poeţi laureaţi ai fiecărei ediţii. La ediţia 2018 a festivalului poetic internaţional-argeşean, Juriul Festivalului (adică membrii Georgeta Adam, Mihai Golescu şi Cristian Sabău şi preşedinta Carolina Ilica) au desemnat astfel laureaţii:

*Acad. Nicolae BrebanMarele Premiu Naţional pentru Literatură;

*Gaŝper Malej (Slovenia) – Premiul European pentru Poezie (secţiune la care a mai fost nominalizată Petra M. Jansen – Germania);

*Victor Stan (România), Gabriel Mihalache (România) şi Remedios Alvarez Diaz (Spania) – Marele Premiu Orient-Occident pentru Arte;

*Winston Morales Chavarro (Columbia) – Marele Premiu Internaţional pentru Poezie (secţiune la care au fost nominalizaţi Dora Elia Cracke Rivas – Mexic şi Melchiades Montenegro Filho – Brazilia);

*Sociologul Octavian Mihai Sachelarie, director al Bibliotecii Judeţene Argeş, şi poetul portorican Ivan Segarra-Baez au obţinut onorantul titlu de Membru al Academiei Internaţionale Orient-Occident.

Ca şi marele Nikki Manolescu, eternizat ca preşedinte al USR (şi politician falit cu al PAC), care în faţa criticilor venite la a sa istorie a literaturii române contemporane, s-a apărat zicând ca istoria aceasta este Istoria sa, aşa o vede dumnealui criticul. Adică pe unii îi vede mai mult, pe alţii mai puţin, pe alţii… neam! Ei, la fel şi eu: e peste poate ca în câteva zile să-i cunoşti pe toţi poeţii sosiţi, aşa că trebuie să operezi nişte eşantionări şi să te întâlneşti cu aceia pe care-i consideri mai aproape de modul în care tu simţi poezia şi – mai ales – cu aceia (sau acelea) a căror limbă maternă o poţi înţelege (fără intermedierea şi ajutorul unei terţe limbi). Aşa că m-am rezumat la scurte întâlniri (de câteva ore) cu trei poeţi care mi-au atras în mod deosebit atenţia. Aceştia au fost Ivan Segarra-Baez din Porto Rico, Winston Morales Chavarro din Columbia şi Remedios Alvarez Diaz din Spania. Prezenţe care au onorat ediţia a XXII-a a Festivalului de Poezie de la Curtea de Argeş, intelectuali recunoscuţi la nivel mondial prin activităţile lor (nu doar poetice, ci şi didactice), reprezentanţi ai unor universităţi situate foarte bine în topul mondial, ca şi prin iniţiative de coagulare a mişcării poetice în favoarea atingerii (sau susţinerii) unor deziderate politico-sociale de mare interes. Poate că nu întâmplător cei trei poeţi au fost reţinuţi pentru realizările lor poetice de juriul Festivalului „Nopţile de Poezie de la Curtea de Argeş”, ediţia 2018, a 22-a la număr… Ofer în continuare câteva dintre poemele prezentate în festival de cei trei poeţi:

IVAN SEGARA-BAEZ (Porto Rico)

Aşa eram

lui Tito, lui José Rivera şi lui José Feliciano –

Aşa eram

ca nişte păsărele care emigrează în Soarele infinitului

unde umbrele nu ne mai ajungeau

pentru că pentru noi erau stinse:

unde lumea vremelnică se împiedica

de acelaşi fir al arzătorului nostru Soare

mereu atât de indiferent, echidistant

la fel de perfect ca şi ploaia

la fel de nemuritor ca şi versul acesta

care se aruncă de pe terasa sufletului meu

pe strada dură, nemiloasă

a acestei lumi ignorante – bătrâne, absurde.

Aşa eram

ca însuşi versul

care n-are formă, nici dorinţă,

nici sete de nimeni;

el însuşi îşi poartă numele,

culoarea, prenumele.

Aşa eram

ca nişte păsărele scăpate din Paradis

ca nişte păsărele care se loveau

zi de zi, de parbrizele lumii

ca şi mierea şi albina,

ca nişte suflete foarte bătrâne

care se întâlnesc

pentru că aşa trebuia, să se întâlnească

dincolo de Soare,

unde mereu există altă zi,

alt om, alt spaţiu

altă viaţă şi alt port.

Neobosit destinul

celor vii şi celor moarte;

gogoşi abisale care umblă prin lume.

Azi când insula asta se înalţă din cenuşă

când nimic din ce spun

sau intenţionează ceilalţi să facă

se va rupe – această vrajă…

Aşa eram

ca păsărelele deasupra mării

căutând un port.

Acel port al vieţii

e în gâtul tău, prietene,

nu le lăsa să intre în acest regat,

cântecul tău va lupta

contra oricărei încercări inevitabile,

apa curge mereu la vale;

dar păsărelele zboară

dincolo de toţi muritorii;

şi cântecul lor

este un zbor sonor şi izbitor

care se ridică mereu

deasupra tuturor oamenilor

şi tuturor epocilor.

Pentru că aşa eram

ca nişte păsărele fără control

şi fără porunci

în mâini ţinând cântecul Domnului

cu ecoul care se răsună în abis

şi ajunge mereu în portul său

dar nu contează

– cine se poate opune abisului –

păsărelele

ajung

mereu

la Eternitate.

Contracântec lui Pablo Neruda

Tot hoinărind

Se întâmplă să mă satur să fiu om

Pablo Neruda – „Rezidenţa pe pământ

Se întâmplă să mă satur să fiu om

să plâng şi să iubesc cum iubesc oamenii.

Se întâmplă că pentru mine nu mai există întoarcere

că toate degetele oamenilor

mă arată, mă ofensează

şi nimeni nu mă mai iubeşte

atunci când eu sunt dispus să-l iubesc.

Se întâmplă să mă satur să fiu om

să strig cum strigă ei

să-i urmez pe strămoşii lor politici,

de virtuţile şi miracolele lor.

Se întâmplă să-mi simt conştiinţa depărtată

buimacă, străină, neconsolată.

Se întâmplă să nu mă fi născut din ei

– ci dintr-o floare deja moartă –

care într-o zi – ca asta – mi-a dat viaţă.

Se întâmplă să mă satur să fiu om

ochii mei niciodată n-au căutat umanul

mereu iscodesc mai departe, către Eternitate.

Se întâmplă să-mi fie greu

să privesc aceeaşi piatră a oamenilor;

privirea mea este aparte şi foarte diferită

ţine dragostea între degete

pielea ce sângerează deja o rană

şi aproape niciodată nu întâlnesc

omul perfect.

Se întâmplă să mă satur să fiu om

pentru că sunt altceva, foarte diferit;

se întâmplă ca durerea să mă cutremure

ca forţa brută să nu fie cu mine

ca tot ce am învăţat să fie o păcăleală

ca nimeni să nu deţină adevărul pe care îl caut.

Se întâmplă să mă satur, Pablo, să fiu om

să le urmez paşii, să plâng ca oamenii,

să privesc şi să mă prefac că privesc,

să-mi ascund adevăratul meu eu,

să fiu aidoma lor, să le urmez exemplul,

să mă prefac că sunt puternic

când sufletul meu simte altceva…

Se întâmplă să mă satur, Pablo, să fiu om

să merg la războiul fiecărei zile

să ştiu că cineva o să moară

şi că eu nu pot face nimic.

Se întâmplă să mă satur să fiu om

să urmez regulile societăţii,

abisurile sale descărnate, afacerile,

simţămintele şi privirile lor fixe…

Se întâmplă să fiu diferit

ca un cui pe cruce

ca o frunză pe apă

sau poate ca o tăcere scăpată

de vântul aflat în trecere.

Se întâmplă să mă satur să fiu om

să le urmez comportamentele şi ambiţiile

să le îndeplinesc normele şi constelaţiile.

Se întâmplă să fiu diferit

ca o pasăre care caută lumina

satisfăcută de vântul Soarelui

care caută adevărul durerii.

Se întâmplă să mă satur să fiu om

să caut omul perfect

să opresc vuietul vântului

pentru a-i înmâna numele meu.

Se întâmplă să mă satur să fiu om…

Când dragostea pleacă

„Nu voi spune cine eşti,

Ci doar că exişti.” (Isbáez)

Când pleacă lumina

pământul tremură

cu un murmur în gâtlej

ca un om fără în întuneric,

ca o margaretă

Când pleacă lumina

lăsăm tinereţea

în aşternutul gropii;

oamenii au rămas în urmă,

călcând aerul, soarele camerei mele

Când pleacă lumina

deja nu mai există un ieri.

Imediatul tremură de dragoste,

paşii săi îmi spun

că totul e posibil.

Dar când ziua de mâine

îşi anunţă răsăritul.

Dragostea a plecat

şi eu am rămas despuiat,

învăluit doar de a sa aromă.

 

REMEDIOS ÁLVAREZ DíAZ (Spania)

O fi bine să dormi adăpostind gândul altcuiva?

Ca să vezi cum se mai repetă dorinţele.

Mă visezi şi te întrebi dacă şi eu te visez.

În mine locuieşte un alt gând

şi-mi doresc să fie al tău;

câteodată, el se gândeşte să facă altceva

să locuiască altundeva.

Fiecare închină o cupă pentru fericirea

pe care o va cunoaşte în caz că…

şi aruncă zâmbete propriilor vise.

Cu ce iluzie gingaşă se priveşte

cu ce magie se instalează

şi cu ce scuze false persistă

până a se afla nelocuit.

Nu vopsesc în culori diferite,

aceleaşi sunt lacrimile

cu care să-ţi speli absenţele.

Nisipuri mişcătoare

Aceste nisipuri mişcătoare

care se străduiesc să ne prindă.

Deşi le dezaprobăm maşinaţiile

deşi luptăm să ieşim nevătămaţi,

curaţi, să nu ne amestecăm în noroiul lor

nu putem evita o revoltă anarhică

care ne-mpinge să le spunem tuturor

fără nevoia de a descoperi proporţia inversată

că suntem genii.

Atunci se aud hohote de râs,

în formă de ecouri, din acelea care levitează

pe deasupra capetelor noastre.

 

WINSTON MORALES CHAVARRO (Columbia)

Din volumul Aniquirona (1998):

I

Caut vocile drumului

Ca să le traduc

Precis poartă numele tău

Am învăţat să desluşesc vocea vântului

Chiar aceea care le susură frunzelor

Pe jumătate desfăcute ale copacului tău.

Aniquirona, Aniquirona!

Te cheamă râul

Şi în picăturile frenetice ale aerului

Răsuflarea ta se lasă dusă după cum bate vântul

În căuşul palmelor mele

Soseşte nerăbdător soarele

Cu aurul şi grâul din creştetul tău

Trebuie să urc până la începutul limbajului?

Acolo pescăruşii povestesc

Despre zilele dificile ale cerului

Despre mutarea misterioasă a norilor

Ca să te cunosc trebuie oare

Să traduc limbajul muzical al sturzilor şi mierlelor?

Femeie cu vise întinse

Şi inexplicabile momente de cumpănă

Trebuie să mă întreb

Care-i tărâmul în care mă inviţi?

De-abia de ştiu cum te numeşti

Şi asta mi-a spus-o râul

Şi ştiu că Aniquirona

Este pragul unor alte drumuri.

II

De câte ori mă apropii de Schuaima

Moartea are vocea

Unor păsări multiple

Aerul albastru pluteşte din fibră în fibră

În timp ce pietrele mai puţin obişnuite

Şi frunzele ştiu dinainte

Că sunt abia sosit pe aceste meleaguri.

Aniquirona

Există un eu care mă reţine

Şi care pe drumul întoarcerii se şlefuieşte.

Câteodată cred

Că acest locuitor

Tânăr între atâţia bătrâni

Iubeşte aceleaşi lucruri

Uşa tenebroasă a posibilităţilor

Faimoasa potrivire a momentelor

Unde se duc toate acele voci

Care mă conduc în împărăţia ta?

Mă ţin după frunzele care se zbenguie grăbite

Urmez ploaia şi muzica sa umedă

Urmăresc păsările şi adierile

Există o asemănare între limbajul copacilor

Şi limba mea.

Doar aşa mă pot apropia de mine

Doar aşa ştiu că exist

Şi că drumul nu este drum

Doar este încărcat cu voci şi cuvinte.

Mă aflu în Schuaima

Am fost adus de briză

Doar tăcerea sa muzicală mă satisface

Aniquirona,

Să vorbim despre poezie!

Lasa un raspuns