Din nou prostituate în „Mame şi fiice”

0
14

După doi ani şi jumătate de la premiera la „Davila”, aceeaşi „mamă” şi aceeaşi „fiică

Din nou prostituate în „Mame şi fiice

Alexandr Mardani, un produs al „şcolii geniilor”

„Mulţi şi-ar fi dorit să se fi născut în Odessa, dar nu toţi au avut acest noroc”, susţine cu mândrie un proverb odessit. Nici Alexandr Mardani nu a avut acest noroc. Dramaturgul, scenaristul, prozatorul şi poetul Alexandr Evghenievici Mardani s-a născut (nu chiar la 1, ci) la 2 aprilie 1956 tooocmai la… Vladivostok. Undeva la capătul Rusiei unde părinţii săi, originari din Odessa, fuseseră repartizaţi după absolvirea renumitului Institut Naval din Odessa care pregătea ingineri pentru flota maritimă (cunoscut în viaţa de toate zilele ca „Institutul de ingineri ai apelor”). „Odessiţi” convinşi, părinţii săi s-au întors cât de repede au putut, aşa că, pe când avea 2 ani, Alexandr revine „acasă” la Odessa unde s-a stabilit. „Repatriat” la Odessa, micul Alexandr a avut şansa să înveţe în şcoala geniilor – Şcoala 116 (cu profil de matematică, dar care nu neglija materiile umaniste) – unde, între alte genii răspândite acum în toată lumea, a studiat şi celebrul muzician David Oistrah.

În ciuda formaţiunii sale tehnice (este absolvent al Facultăţii de Inginerie Navală la Institutul Naval din Odessa, secţia Marină Comercială, promoţia 1978) este în continuare atras de teatru şi în 2003 scrie prima sa piesă – „Lista de aşteptare” – primită călduros de public şi de critica teatrală. Atunci când critica a observat că adesea în piesele sale pătrund subiecte conectate cu formaţia şi activitatea sa (Alexandr Mardani este managerul unei întreprinderi industrial-maritime din Odessa), proaspătul dramaturg s-a „apărat” astfel: „Întotdeauna am încercat să înfăţişez oamenii în confruntarea lor cu realitatea zilelor noastre, cu lumea modernă, fără să ocolesc slăbiciunile şi dilemele existenţiale”. Adevărat romantic în plină eră postmodernă, destructurată, în opera sa Alexandr Mardani este cavalerul cauzelor bune şi al metodelor cinstite… Alexandr Mardani este un dramaturg prolific, în doar câţiva ani fiind autorul a 9 piese de teatru de mare succes şi a câtorva scenarii de film, dintre care amintim: „Ecuaţia cu o singură necunoscută” (2004), „Fiice şi mame” (2004), „Ultimul erou” (2005), „Antract” (2006), „Noaptea Sfântului Valentin” (2009), „Ruleta americană”. Piesele sale sunt solicitate şi montate în zeci de teatre din spaţiul ex-sovietic (Rusia, Ucraina, Republica Moldova, Armenia, Kazahstan, Belarus, Kârdistan), Bulgaria, Israel, traduse în limbi de referinţă: engleză, franceză, italiană, germană, idiş şi (de câţiva ani şi) în română. Alexandr Mardani este şi un animator al vieţii teatrale, fiind fondator al Festivalului Internaţional de Teatru şi al Conferinţei teatraleÎntâlniri la Odessa”, manifestări care s-au desfăşurat anual începând din anul 2004. În plus, prin aceste „Întâlniri la Odessa”, festivalul pe care l-a creat (aproape împotriva orientărilor autorităţii locale din Odessa, dar care acum se mândresc cu el), Alexandr Mardani le oferă teren de exprimare teatrelor de limbă rusă ajunse minoritare în toate republicile fost-sovietice (cu excepţia Rusiei, bineînţeles). Un festival în care, în calitate de fondator şi curator, Alexandr Mardani se îngrijeşte ca în niciun caz „teatrul să nu intre în competiţie cu bâlciul”. În anul 2010, Alexandr Mardani a fost recompensat cu prestigiosul Premiu pentru dramaturgie „N.V. Gogol” (Rusia, Moscova). Dacă în 2009 a editat un volum de dramaturgie „7 seri”, care cuprinde 7 dintre cele mai importante piese, la ultima republicare (din 2013) numărul pieselor se rotunjise la 10! Alexandr Mardani este nu doar autor dramatic, ci şi animator al activităţii teatrale, fiind şi selecţionerul pentru Ucraina al Festivalului Internaţional „New plays from Europe” care-şi propune să lanseze creaţiile dramaturgice recente. În cifre seci de statistică, până în prezent piesele lui Mardani au cunoscut 90 de montări în 50 de oraşe din 11 ţări. Bineînţeles, recordul în montări ale pieselor lui Alexandr Mardani îl deţine ţara sa natală, Ucraina, iar într-un top al pieselor aduse pe scenă, recordul montărilor îl deţine piesa de mare succes „Mame şi fiice”, care până în prezent a cunoscut peste 20 de montări.

 

„Mame şi fiice”, prostituate rusoaice postsovietice

„Mame şi fiice” este o piesă cu personaje feminine puternice şi cu iz poliţist, dar din care apar pe rând, bine gradat, racilele noii „ordini” sociale postsovietice. O „ordine” bazată pe forţa financiară şi pe grupări infracţionale cu trăsături mafiote care operează de conivenţă cu „organele statutului”, în primul rând cu poliţia. Un soi de „ordine” în care legea o face dictatura banului. Şi o aduce la îndeplinire forţa pumnului. O ordine care răvăşeşte un sistem de relaţii poate viciat, dar în niciun caz atât de periculos pentru siguranţa şi demnitatea individului precum fărădelegea ridicată la rang de sistem de operare atotputernic într-un spaţiu imens ca cel al Eurasiei fost (şi post) sovietice. Un spaţiu geografic şi social care suferă de fel de fel de tulburări, începând de la incertitudini identitare până la nevoia de a te proteja recurgând la metode de forţă ilegale, dar tolerate de reprezentanţii statului.

Cele două personaje ale piesei „Mame şi fiice” sunt Rita (Valentina) şi Katia – mamă şi fiică într-un scenariu improvizat jucat pentru clienţii cu gusturi sexuale mai ciudate. Fără a fi didactic, Alexandr Mardani caută să exprime prin situaţii de viaţă imaginate (dar care aproximează foarte bine realitatea) teza că pentru a schimba societatea e imperios necesară schimbarea individuală a fiecărui membru al acesteia. Şi – crede Mardani – teatrul poate fi un agent important al schimbării de mentalitate pentru că are încă un important impact social (cel puţin în spaţiul ex-sovietic). „Cu cât sunt mai mulţi spectatori în teatru, cu atât sunt mai puţini deţinuţi în puşcărie”, sintetizează Mardani crezul său despre importanţa educativă a teatrului. „Mame şi fiice” este o piesă cu personaje feminine puternice puse în situaţii limită atât din punct de vedere existenţial, cât şi legal. Intriga poliţistă imaginată de Alexandr Mardani este puternic inspirată din racilele noii ordini post-Gorbacioviste, post-Elţiniene şi îndelung-Putiniene într-o perioadă în care legalitatea este în grea suferinţă, dacă nu cumva trage să moară. S-au declanşat şi se reproduc în Rusia lui Elţîn şi Putin fenomene sociale şi infracţionale similare celor din România noastră, doar că dimensiunile sunt cu totul altele, continental-asiatice. Alexandr Mardani nu este om politic, nu candidează pentru vreo funcţie în stat, funcţie care să-i ofere forţa de a schimba în bine sistemul social pe care l-a instaurat şi legitimat „libertatea” postcomunistă. Alexandr Mardani şi-a propus „doar” să reducă numărul „pensionarilor” din puşcăriile spaţiului postsovietic ridicând nivelul cultural general şi folosind un instrument cultural de mare eficienţă – teatrul – pentru a schimba personalitatea individuală a cetăţeanului care teoretic locuieşte în fiecare om. Fie acest om cetăţean rus, ucrainean, uzbek, kazah, tătar…

Rita şi Katia, mărfuri vii (şi căutate) ale unui bazar globalizat

Spectatorii piesei lui Alexandr Mardani se pot îndrăgosti de cele două personaje feminine deşi sunt doar nişte prostituate moral stigmatizabile. Deşi sunt prostituate servite într-o confortabilă ambianţă familială, cele două personaje feminine nu sunt nişte nenorocite de curve care nu ştiu să facă altceva şi au optat din curiozitate sau plăcere perversă să-şi câştige existenţa vânzându-şi competenţele sexuale şi jucând rolul tandreţei cu orar limitat şi tarif fix (mă rog, 200-300 $ şedinţa, de la caz la caz, „patronul” fixează preţul tranzacţiei). Cele două femei au fost obligate de întocmirea socială strâmbă ca pentru supravieţuirea lor şi susţinerea materială a celor apropiaţi să practice acea vestită „cea mai veche meserie”. Cu ceva succes, cu mult, mult stres şi cu un grad foarte, foarte mare de RISC… cum se poate constata din spectacol. Constrânse de contextul economic şi de preferinţele „clientului”, în piesa lui Mardani cele două prostituate devin actriţe într-o piesă erotică, comandă specială la un preţ special pentru un public extrem de restrâns. Un public redus la un singur spectator foarte privilegiat. O piesă erotică în care spectatorul fascinat de convenţia teatrală interzisă lui poate intra în scenă, le poate pipăi la liber şi le poate poseda după cum îi e voia pe frumoasele actriţe de obicei inaccesibile… „Clientul, care preţuieşte valorile de familie, a comandat mamă şi fiică, colţunaşi serviţi într-o ambianţă familiară… sex şi tot confortul familial servite la pachet.” Este o premieră şi pentru cele două tinere vânzătoare de plăceri („Eu aşa ceva n-am mai făcut – spune Rita – aici până azi… De obicei eu mergeam la client, făceam tot ce trebuia şi gata, cu două sute în buzunar, pa şi pusi…”), dar, din prea mare zel şi noutatea unor variante de sex extrem, se pare că „beneficiarul” spectacolului a sucombat… Ce să-i faci, se pare că jocurile erotice care promit plăceri extreme pot avea consecinţe extreme… spre fatale. Sau aproape fatale, moartea putând câteodată fi doar aparentă. Spre destinderea (după cum se va vedea, nejustificată a) perechii de prostituate puse nu doar să-i „rezolve clientului” tensiunea sexuală, dar şi să-i satisfacă capricii domestice, legate poate de insatisfacţii încercate în calitate de soţ nemulţumit de colţunaşii nevesti-sii şi – foarte probabil – şi de prestaţia sexuală a acesteia…

E clar, viaţa nu e teatru, ci un bazar cu multe tarabe. Şi din păcate pentru ele, cele două personaje feminine nu sunt nici vânzători, nici cumpărători, ele sunt MARFA! MĂRFURILE unui bazar tot mai globalizat, „un bazar în care cine nu-şi vinde sufletul îşi vinde trupul”, constată cu resemnare Katia. Şi practicând prostituţia se poate spune că „ai pătruns pe piaţa muncii”. Chiar dacă doar pe cea foarte specializată a muncii cu sexul… Şi uite-aşa – într-o anumită „profesie” – femeia se realizează ca persoană, ca personalitate, susţine cu nonşalanţa vârstei Katia, la „Davila” – Ramona Olteanu. O tânără obligată să se prostitueze, dar care vede prostituţia doar ca o etapă de trecere (poate ca un „purgatoriu” bine remunerat) spre un măritiş burghez cu un tânăr înstărit… Rita, studentă la medicină care nu pare să fie o performantă într-ale culturii pe care şi-o „clădeşte” pe stradă şi în staţiile de metrou citind sloganurile-afişe, ca orice tânără poartă bocanci, nu ia în seamă sfaturile, rugăminţile şi regulile impuse – vorba unui slogan şaizecist – „de cei care au trecut de 30 de ani”. Bocancii de rocker, unghiile superlungi (care mai încurcă la lipitul colţunaşilor) şi mai ales tatuajul de pe – pardon! – cur (care faţă de media curentă este chiar pudic şi ar fi putut fi „amplificat”) sunt semne clare ale apartenenţei studentei Katia la aspiraţiile unei generaţii cu un alt sistem de valori, derivat din imperativele epocii postmoderne, postcomuniste, postsovietice, dar mai ales postmorale. Mă rog, pe această generaţie în bocanci şi tatuată (pe unde nici nu te-aştepţi) unii se încăpăţânează s-o numească „debusolată”, dar de fapt reprezentanţii săi ştiu foarte bine ce-şi doresc de la viaţă: „SUCCESUL, ACUM!”. Fie şi sub forma unui mariaj fără afecţiune cu moştenitorul unui fel de „imperiu al colţunaşilor” condus cu mult succes de prezumptiva soacră…

Foarte diferite ca vârstă, pregătire şi experienţă de viaţă (curriculum, cum ar spune unii), pe Katia şi Rita le unesc nu doar interesele de moment (succesul „reprezentaţiei” pentru un singur spectator), le apropie nu doar paharele de votcă băute pentru succesul cauzei, ci solidaritatea de gen şi de ocupaţie, ambele conferindu-le nedemnul statut social de obiect de consumaţie (nu tocmai unică, dar…). Din păcate, şi spre ruşinea societăţii de consum…

Daniela ButuşinǎFoursin o întrupează pe Rita, prostituata care „joacă” rolul mamei. O mamă cu moderaţia celor 40 de ani de experienţe mai mult negative, cu ştiinţa lipirii colţunaşilor, cu nostalgia vremilor când era profesoară de franceză şi primea un salariu decent… Şi ducând în cârcă consecinţele unui accident, victimă a unui viol colectiv (comis în tovărăşie de infractori periculoşi şi organe de ordine ale statului), viol acceptat ca o fatalitate… O femeie atrăgătoare, matură, care trebuie să aibă grijă de mama bolnavă şi de fiica de 18 ani, studentă şi (deja) gravidă (că… lumea se grăbeşte)… Nu-s puţine şi nici simple probleme de rezolvat, abia dacă-ţi lasă timp să supravieţuieşti… Iar acel minut în care Rita îi povesteşte Katiei cum a ajuns prostituată rezumă sec fragilitatea condiţiei feminine în noua orânduire. Obligată să achite 100.000 de dolari unor recuperatori, nu chiar amabili şi drăgălaşi, ca daune pentru un accident auto pentru care nu era vinovată, dar pentru economia (criminală) de piaţă oricum asta nu conta, o sumă pe care n-o avea, pusă cu spatele la zid, s-a adresat poliţiei văzute ca factor (şi organ) salvator. Numai că poliţiştii „colaborau” foarte strâns cu infractorii. „Mi-au dat o întâlnire, mi-au râs în faţă şi mi-au spus: Cum vezi, statul şi poliţia ne protejează pe noi, ceea ce n-am zice şi despre tine. Aşa că mergem la fiica ta, peste o jumătate de oră se termină orele… Le-am zis: Băieţi, vă rog nu este nevoie, rezolvăm cumva… Au acceptat şi, ca semn de deplină înţelegere, prima rată de o mie de dolari am plătit-o pe loc în natură… Am băut un pahar mare de coniac apoi şi totul s-a întâmplat, ca în ceaţă… Spre seară a venit şi inspectorul să participe la ritual şi să verifice că totul merge bine… Aveam două soluţii: să mă sinucid sau să înnebunesc… Dar ce s-ar fi întâmplat cu mama şi fiica mea? Jumătate de an am trecut de la un ginecolog la altul până am crezut că m-am curăţat de mizeria din corpul meu. Am ajuns şi la psihologi… Am reuşit să obţin un împrumut, ca gaj am pus apartamentul, am împrumutat bani de la prieteni, dar oricum îmi lipsea jumătate din sumă. Şi brusc am primit un telefon: Bună ziua, eu sunt îngerul tău păzitor. Îţi cunosc necazurile. Îţi achit eu suma datorată, ca pe un împrumut. Iar tu îmi restitui împrumutul în rate lunare. Dacă nu-ţi permite salariul, îţi găsesc ceva de făcut. Am foarte mulţi prieteni care apreciază mult compania femeilor trecute de 30 de ani… M-au chemat o dată, m-am dus, apoi încă o dată şi apoi tot aşa. Credeam că i-am vândut diavolului sufletul, când colo i l-am dat degeaba… Acum îi plătesc lunar lui Gleb, plătesc rata la bancă, plătesc datoriile pe la prieteni. Şi lunar le trimit bani fiicei şi mamei în Harkov… Cum s-ar spune, ca majoritatea cetăţenilor, statistic, trăiesc destul de bine”… Păi dacă aşa arată Binele, eu unul nu-s deloc curios să aflu cum arată Răul

„Suntem cu toţii călăi sau victime. Dar, în orice situaţie ne-am afla, noi suntem cei care ne alegem rolul”, citează Alexandr Mardani „un înţelept” pe post de motto al piesei. Numai că tare mă tem că de data asta, în piesa asta şi mai ales în montarea asta „înţeleptul se cam înşală”…

Îmi este greu – recunosc – să fiu obiectiv fiind şi coautor al traducerii. Dar ceva pot să spun cu convingere: este un text bun, ofertant, care a întâlnit în Daniela ButuşinǎFoursin şi Ramona Olteanu un cuplu de actriţe dispuse să intre în pielea (şi destinele) unor personaje incomode, în situaţii mai mult decât incomode, chiar limită… Şi în ciuda „profesiei” practicate de personajele lor şi a tarelor comportamentale pe care le poate induce (vezi lipsa de încredere de la început, „inspectarea” reciprocă a actelor), cele două actriţe dau dovadă de solidaritate şi de asumare deplină şi conştientă a „rezultatelor” activităţii… Sunt scene în care dramatismul trece în mod palpabil de pe umerii unei actriţe pe ai celeilalte sau este susţinut cu efort comun.

Încă o piesă rusească? Da, şi… de (re)văzut!

Fie că aşa a fost programat sau că aşa s-a nimerit, nu mai contează, spectacolul cu „Mame şi fiice” iese pe scena de la Teatrul „Davila” după alte trei piese ruseşti bune venind din diferite vârste ale teatrului rus: „Căsătoria” şi „Însemnările unui nebun” de Gogol şi „Un bărbat şi mai multe femei” de Leonid Zorin. Mi s-ar părea că ar fi util mai ales pentru tinerele generaţii de spectatori ca aceste spectacole să se prezinte grupat (să zicem un fel de „weekend teatral rusesc”) pentru a putea pune în contact direct (şi mult mai eficient) o porţiune a teatrului european cu spectatorul argeşean.

Scenografia şi costumele Mirunei Varodi „adecvate, în ciuda bugetului de criză prin care trece Teatrul Davila. S-a găsit posibilitatea să îmbrăcăm actriţele, chiar dacă în piesă ele vor fi şi mai dezbrăcate”, declara într-un interviu regizorul Matei Varodi. Prin versiunea oferită, Matei Varodi a mai înnegrit (intenţionând pesemne să spună că nu te pui cu mafia rusă care gestionează generosul fenomen al prostituţiei) destinul celor două „activiste” pe tărâm sexual, devenite actriţe într-o piesă cu un singur spectator-partener de replici (verbale şi fizice)… şi cu final foarte-foarte incert!

Spectacolul lui Matei Varodi cu piesa dramaturgului rus Alexandr Mardani, urzit de ceva vreme (început în urmă cu vreo 4 ani, cu altă distribuţie) şi prezentat în premieră în aprilie 2015, are mai multe mize: aducerea pe scenă a unui dramaturg rus actual, propunerea unei piese cu temă dacă nu tabu, măcar polemică şi chiar şi readucerea publicului în sala de spectacol printr-o montare provocatoare cel puţin ca temă, subiect, limbaj, abordare regizoral-actoricească… Şi nu-s (defel!) de neglijat valenţele educative ale textului şi spectacolului, fapt care a determinat organizarea unor spectacole cu ţintă exactă (şi la cerere): pentru elevi ai Colegiului „Ion C. Brătianu” (urmat de discuţii cu realizatorii) şi pentru Cercul Bibliotecarilor din Argeş.

Mame şi fiice” este o piesă cu „roluri generoase, pe care orice actor şi le-ar dori să le joace”, declara regizorul Matei Varodi… Într-adevăr, sunt roluri care necesită exprimarea unei palete variate de stări şi emoţii, roluri în care un actor îşi poate pune în valoare „toate calităţile”, remarcă Matei Varodi. Ca să nu adaug că (bonus!) se pot căpăta şi ceva noţiuni de istorie şi geografie a zonei Caucazului. Cine va voi va veni, va vedea şi… se va convinge!

Cristian SABĂU

Lasa un raspuns