Despărţirea de o artistă adevărată – Ileana Zărnescu

*Cristian SABĂU

Familia şi publicul larg (piteşteni, argeşeni), admiratori, fani, colegi s-au despărţit în urmă cu câteva zile de Ileana Zărnescu, o actriţă emblematică pentru teatrul piteştean şi o foarte importantă personalitate artistică la nivel naţional. Spun, scriu şi susţin că Ileana Zărnescu a fost o artistă adevărată. Mă voi feri de clişee suprauzitate (şi suprauzate) ca „o mare artistă” sau „o adevărată doamnă a teatrului” (ultima formulă făcută de ruşine de Radu Beligan care, ca un frondeur al establishmentului teatral bucureştean din primii ani postdecembrişti, a lansat formula alternativă „o domnişoară a teatrului” prin care o elogia pe o altă artistă adevărată, Ileana Predescu).

Născută în noiembrie 1937 şi plecată la cele veşnice în februarie 2017, Ileana Zărnescu a fost o artistă adevărată, a trăit pentru teatru şi şi-a dăruit scenei o mare parte a vieţii. Talentul şi dăruirea sa au baleiat felurite roluri, diferite tipologii umane (feminine!), din diverse epoci şi arii geografice… De-a lungul activităţii actoriceşti desfăşurate la Teatrul „Al. Davila” (1961-2010), Ileana Zărnescu a fost împărăteasa Cleocincea (Cleopatra nu mai putea fi!), a divorţat în stil englezesc, a participat la o Lichidare, a făcut revelionul la baia de aburi, şi-a făcut operaţie-lifting, s-a căsătorit prin concurs, a fost azilantă de noapte, a fost şi doamnă-ministru, şi jefuitoare de bănci, a fost şi cerşetoare-înţeleaptă, şi Gaiţă, şi octogenară dependentă de fiică şi prietenă, şi nonagenară complet senilă, şi patroană de bordel moscovit, şi om (femeie!) al cavernelor… şi – mai ales – nu s-a temut de Virginia Wolf! A fost şi româncă, şi rusoaică, şi englezoaică, şi franţuzoaică, şi italiancă, şi iberică, şi scandinavă… A fost de toate, de pretutindeni şi de oricând, mereu cu graţie sau cu impetuozitate (oltenească?), cu o feminitate asumată, cu generozitate şi fermitate. Cu ADEVĂR! Cu adevărul care a făcut ca (şi) aportul său să conducă spre succesul de dimensiuni naţionale a trei spectacole în care a jucat: „Cui i-e frică de Virginia Wolf?” de Edward Albee (1980, regia Costin Marinescu), „Stele pe cerul dimineţii” de Alexander Galin (2000, regia George Marinescu–Goange) şi „Cumetrele” de M. Tremblay (2005, regia Petre Bokor).

N-aş fi crezut că emoţia poate fi atât de puternic perceptibilă în vocile unor actori  cu experienţă şi decenii de activitate pe scândura scenei. Pentru că emoţionate şi înlăcrimate au fost atât vocea actorului Petre Dumitrescu, cât şi cea a actriţei Lia Deaconu atunci când marţi au evocat figura actriţei Ileana Zărnescu, plecate la cele veşnice săptămâna trecută. Două întristate evocări, una a unui coleg (şi coleg de generaţie) vreme de jumătate de secol (de la „institut” din anii ’60 şi mai apoi pe scena piteşteană), cealaltă a unei colege mai tinere cu trei decenii, dar o colegialitate, amiciţie şi complicitate feminină de „doar” două decenii. Evocările a doi artişti, camaraderii scenice cimentate în multe apariţii în calitate de colegi de distribuţii. Ar fi de adăugat disponibilitatea sa naturală pentru colaborarea de la egal la egal cu actorii şi regizorii tineri, exemple notabile fiind colaborările cu Bogdan Cioabă, Lia Deaconu, Cornelia Niculescu, Mirela Popescu, Mirela Dinu-Popescu, Florin Dumitru, Gabriel Gheorghe…

De la comedia cea mai haioasă la tragedia cea mai sfâşietoare, Ileana Zărnescu a ştiut când să risipească şi când să drămuiască mişcări, gesturi, stări şi rostiri pentru a stoarce din esenţa esenţei rolului maximum posibil. Ca spectator cu ceva vechime şi destulă experienţă, am fost de-a dreptul sedus de câteva dintre rolurile în care mai bine de trei decenii am admirat-o şi aplaudat-o pe Ileana Zărnescu. Iar în calitate de cronicar de teatru consider că cel mai nimerit lucru ar fi să amintesc ceea ce consemnam cu 10-15 ani în urmă despre Ileana Zărnescu, actriţa de la „Davila”…

„Domnişoara din Tacna în versiunea lui Bogdan Cioabă este un spectacol centrat pe figura decrepită a centenarei Elvira şi pe posibilităţile de expresie ale actriţei Ileana Zărnescu. Un pariu câştigat printr-o prestaţie de zile mari a actriţei Ileana Zărnescu bine susţinută de colegii din distribuţie. După 45 de ani de paşi apăsaţi pe scândura scenei piteştene (nu numai) în rolul donei Elvira Ileana Zărnescu rămâne o domnişoară suavă, cu suflet neprihănit, capabilă de orice sacrificiu pentru a nu contribui direct la deteriorarea lumii prin încurajarea cu bună ştiinţă a minciunii. Romantică şi de o delicateţe sufletească nerecomandată într-o lume făcută pentru bărbaţi, dar fermă în hotărâri, Elvira lui Llosa este o fiinţă care are de ales între nenaturalul condiţiei de femeie-fecioară şi minciuna unei căsătorii de convenienţă cu un soţ robit de pasiunea pentru o altă femeie. Conştientă de riscul asumat, Elvira alege totuşi prima variantă, rămânând doar mătuşa copiilor verişoarei sale. În seara sărbătoririi a 45 de ani pe scena piteşteană, Ileana Zărnescu a trecut cu forţă şi rafinament artistic prin mai multe vârste ale domnişoarei Elvira devenite peste ani MamaE. Doar o actriţă cu talentul şi dăruirea Ilenei Zărnescu poate trece în câteva secunde de la penibilul scenei în care se scapă pe ea la romantismul unei întâlniri cu logodnicul, chiar în preziua nunţii, sau poate retrăi cu intensitate farmecul un pic desuet al episodului în care un poet i-a scris versuri pe evantai… sau violenţa unei scene de bal mascat…” – „MamaE”, 2006, versiune Bogdan Cioabă după Mario Vargas Llosa.

„Faptul că nu există roluri mari şi roluri mici este ilustrat de Ileana Zărnescu care, într-o apariţie de câteva minute şi câteva replici, reuşeşte să mute reflectoarele de pe părţile rele pe cele bune ale lui Don Juan. Şi chiar să-i zdruncine convingerile (rău)înrădăcinate…” – „Dom Juan”, versiune Bogdan Cioabă, 2009.

„Cât despre soacra senilă, bătrâna cumătră, Olivine Dubuc de 92 (sau 93, nu se mai ştie) de ani, care se comportă ca un copil, aceasta este interpretată cu mult şarm de Ileana Zărnescu” – „Cumetrele”, 2005, regia Petre Bokor.

„Piesa lui Sheffer este o încercare de a demonstra că spiritul Europei n-a fost ras chiar de tot, că mai există nuclee de împotrivire împotriva nivelării prin mondializarea tehnologiei victorioase a betonului şi a sticlei solare negre. Acestea sunt năzuinţele personajelor feminine cărora actriţele Ileana Zărnescu şi Mirela Cioabă încearcă să le răspundă. Şi, să recunoaştem, reuşesc să prezinte două personaje care, după standardele în vigoare, sunt cam ciudate, dar sunt extrem de vii. Animate de dorinţa legitimă de a se simţi mişcate de seva vieţii, şi nu ghidate de reguli, regulamente, manuale de întrebuinţare… Absolut complementare, cele două eroine retrăiesc după scenarii proprii momente existenţiale de climax ale unor personaje istorice cu încărcătură romantică. Le retrăiesc cu atât de mult elan încât istoria jucată poate scăpa de sub control şi conduce la accidente greu de înţeles pentru oamenii obişnuiţi. Dar şi la anexarea oamenilor obişnuiţi şi încadrarea lor în povestea istorică…” – „Salve şi Vale” de Peter Sheffer (regia Bogdan Cioabă, 2002.

„Marta, pensionară, fostă soră medicală (toată viaţa, du plosca, ia plosca) acum octogenară, nu iese din casă, este dependentă de fiica sa Marina şi de prietena sa Victoriţa. A fost înşelată de soţul său Silviu chiar cu cea mai bună prietenă, Victoriţa. Ştia, chiar Victoriţa îi spusese, dar – admite ea – preferam să-l ştiu cu ea decât cu alta. Pentru că au mai fost destule altele… E adevărat că nu-şi iubise soţul, s-a măritat crezând că-l iubeşte (Eram o copilă, aveam 20 de ani, ce ştiam eu? Mi-a trecut şi basta!). Ileana Zărnescu în Marta creează un personaj fragil, dar ferm (spre încăpăţânat). Este deja obişnuită cu claustrarea, dar şi foarte susceptibilă, pentru că n-ar suporta ca viaţa – câtă i-a mai rămas – să-i fie controlată, ghidată, programată. N-ar renunţa pentru nimic în lume nici la ceaiul îmbunătăţit cu puţin rom şi – cu atât mai puţin – la ideea că fiica sa i-ar retrăi frustrările. Mai în termeni medicali, n-ar vrea ca fiica să-şi ducă nefericirea conjugală pe picioare, fără să facă nimic, fără să recurgă la un tratament de şoc. În final, răbdarea şi tenacitatea Martei sunt premiate cu anunţul pe care-l aştepta de decenii: L-am părăsit pe Mişu! Acum, că totul pare să fie (mai) bine în lume, Marta, împăcată cu sine şi cu situaţia fiicei sale, poate să purceadă la acea retragere discretă şi senină…” – Ana Maria Bamberger – „Peşte cu mazăre”, 2008, regia Liana Ceterchi.

Pare că, aşa cum a făcut personajul său Marta (creat de Ana Maria Bamberger), „împăcată cu sine şi cu situaţia”, şi Ileana Zărnescu a purces în februarie 2017 la acea retragere discretă şi senină… Fie-i retragerea senină şi veşnicia captivantă!

***

P.S. Se cuvine să adaug că Ileana Zărnescu ne-a părăsit aproape (la diferenţă de două zile) exact la un an de când ne-a părăsit actorul Florin Dumitru. Conducând-o pe ultimul drum pe Ileana Zărnescu, împreună cu Bogdan Cioabă şi Cristina Ciucu am trecut şi pe la mormântul lui Florin Dumitru pentru o scurtă reculegere. Şi mi-am amintit cum în urmă cu nici un deceniu cei doi jucau cu mare succes de public (şi critică) în „Dom Juan” de Moliere, regia Bogdan Cioabă, scenografia Cristina Ciucu… Neavând prea multe fotografii pentru a ilustra aceste rânduri de aducere-aminte, utilizez câteva instantanee din finalul spectacolului „Dom Juan” la Kragujevac (în 2010, dacă-mi amintesc bine) şi de pe un vapor-restaurant (lângă Drobeta-Turnu Severin) pe drumul de întoarcere…