Daniela GÎFU şi ale sale „Anotimpuri tantrice”

0
172

Daniela Gifu scrie cu primăvara în suflet, cu sufletul în vis şi cu visul ca un soare răsărind şi asfinţind precum în zilele facerii lumii” – Theodor Damian (SUA)

*Cristian SABĂU

După ce a păcătuit prin nelinişte şi s-a spovedit ca o panteră cuminţită, pentru poeta (şi cercetătoarea în domeniul ştiinţelor sociale) Daniela Gîfu a sosit (ano)timpul unei noi experienţe intim-poetice: „Anotimpuri tantrice”, cea mai recentă producţie literară a Danielei Gîfu, o carte de poeme „scoasă” chiar în anul pandemiei de editura bucureşteană „Detectiv Literar”. Bun detectivul dacă a descoperit aşa o carte!, îmi permit să afirm.

Greu ar putea contesta cineva faptul că există o relaţie biunivocă între viaţă şi operă. Biunivocă DA, dar poate nu şi 100% echilibrată, pentru că, dacă stările, faptele şi evenimentele vieţii pot fi depistate şi citite în operă, s-ar putea ca nu toată creaţia să atârne greu ca un feed-beck esenţial în viaţa cotidiană. Şi chiar dacă nu mai avem războaie mondiale de tipul primelor (şi să sperăm ultimelor) două conflagraţii mondiale, avem parte de doza cotidiană de războaie asimetrice, neconvenţionale, alternative de diverse tipuri, dar soldate cu acelaşi îngrozitor efect: pierderi de vieţi omeneşti, boli ciudate, economii distruse, secătuirea planetei de resurse inutil cheltuite sau prost întrebuinţate… Şi în universul mic, viruşi periculoşi de tipul Coronei cea de toate zilele sau al Dubiului, al Scepticismului prezent în (mai) toate stările noastre…

***

Permanenta preocupare de a deveni un OM mai bun, într-o lume mai uman(izat)ă printr-o relaţie tot mai strânsă cu Absolutul, prin apropierea de Spiritualitatea Înaltă este clară încă de la debutul editorial cu „33. Jurnal de iniţiere spirituală” (Ed. LIMES, Cluj-Napoca, 2008). Apoi a demonstrat că este preocupată de teme care bântuie prin societatea noastră: „Violenţa simbolică în discursul electoral” (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2011) şi „Temeliile Turnului Babel. O perspectivă integratoare asupra discursului politic” (Ed. Academiei Române, 2012). Ca poetă importantă Daniela Gîfu a început cu un păcat, „Păcatul neliniştii” (Ed. „Eikon”, Cluj-Napoca, 2012), păcat care a apărut şi în versiune franceză, „Le péché de l’inquiétude”. Apoi a continut cu o spovedanie, „Spovedania unei pantere” (Ed. „Vatra veche”, 2017), iar acum se răsfaţă (şi ne răsfaţă) cu „Anotimpuri tantrice”. Mai menţionez cartea pe care i-a dedicat-o lui Zeno Fodor, un foarte important om de teatru (teatrolog, traducător, director al Teatrului Naţional din Târgu-Mureş) din România cu prilejul împlinirii a 80 de mişcări de revoluţie în jurul soarelui, „Zeno Fodor – 80” (Ed. NICO, Târgu-Mureş, 2014).

Cadru didactic şi cercetător asociat la mai multe universităţi de prestigiu, şoferiţă permanent pândită de amenzi pentru depăşirea vitezei legale (amenzi pe care le evită printr-o conversaţie amuzantă cu oamenii legii), Daniela Gîfu este permanent în mişcare, când la Cluj, când la Iaşi, când la Târgu-Mureş, când la Bucureşti. Într-un permanent pericol de risipire pe care-l evită printr-o putere de concentrare de invidiat, demonstrată atunci când se năpusteşte asupra ţintelor (culturale!) imediate (sau apropiate).

Daniela Gîfu persoana este înaltă, suplă, volubilă, amabilă şi afabilă, o excelentă parteneră de discuţii cu verb ascuţit şi replică imediată. Daniela Gîfu poeta este flexibilă în construcţia operei, practică o poezie mlădioasă, insinuantă, urcătoare, tinzând spre infinit, dar şi o proză confesivă directă şi grea de substanţă istoric-personală (pe care promitem că o vom prezenta cu altă ocazie). Dotată cu o viaţă socială deloc săracă în evenimente îmblânzind dezorganizarea proprie multor poeţi cu şaua gândirii ordonate, ştiinţifice, poeta (şi editura) prezintă un volum foarte logic structurat pe anotimpuri, fiecărui anotimp revenindu-i anumite trăiri, reverii, chiar (timide) revendicări…

Poemele anotimpurilor tantrice trăite/închipuite de Daniela Gîfu stau foarte bine între două texte critice (Prefaţă – Ştefan Mitroi, Postfaţă – Firiţă Carp) într-un frumos produs editorial cu ilustraţiile lui Mihai Bandac. Din păcate, a apărut chiar înaintea pandemiei de Coronavirus, aşa că – deocamdată, sper – volumul nu-i uşor de găsit. Aşadar, un volum greu de găsit, de vină fiind starea pandemică, dar uşor de citit. Sau nu numai uşor, ci chiar pe nerăsuflate.

Deşi este mult mai cunoscută în Moldova şi Transilvania, pentru cititorii noştri Daniela Gîfu, în ciuda dificultăţilor pe care le întâmpină difuzarea cărţilor, nu este chiar necunoscută. Am prezentat-o în urmă cu vreo doi ani, atunci când, într-un turneu făcut (ca de obicei) în ritm alert, în calitate de invitată a Denisei Popescu a prezentat (pe-atunci) cea mai recentă culegere de poeme, „Spovedania unei pantere”.

Autoarea „Anotimpurilor…” a venit pe lume într-o iarnă grea, cu muuultă zăpadă şi ger (şi ştiu ce spun, în acel an stăteam de strajă ţărişoarei tooocmai la Bacău!). Născută la Bârlad în 10 ianuarie 1973, este doctor în filozofie din 2010 şi doctor în informatică din 2016. Nu că pentru a scrie poezie şi proză confesivă i-ar fi fost absolut necesare cele două doctorate atât de diverse ca arie de interes, dar s-o înţelegem, se înscrie şi dumneaei poeta în spiritul epocii care „amprentează” (ayyy, ce vorbă la modă!) fiecare fiinţă…

Şi mai are şi alte titluri (de faimă) în lumea ştiinţifică şi câteva (importante) volume de studii publicate, titluri pe care nu le menţionez, nefiind relevante în câmpul poeticii, un domeniu pe care l-a ţinut secret doar pentru delectare personală. Actualmente este cadru didactic asociat la UAIC (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi) şi vicepreşedinte al UZPR (Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România).

Cunoaştere şi Autocunoaştere mirată

Polemizând cu Geneza, Daniela Gîfu susţine că „La început nu a fost Cuvântul./ La început a fost Lumina”. Aşa o fi fost, dar până ce un Tribunal nu-şi va da sentinţa pentru primatul Cuvântului sau Luminii vom rămâne cu – vorba lui Jack London – beneficiul îndoielii… Pentru că o fi fost la început Lumina cum zice poeta, dar permanente i-au fost neliniştea, căutarea, îndoiala… credincioase tovarăşe de călătorie în viaţă şi poezie. Condusă de propriile-i poeme, Daniela Gifu este – pariez! – aproape de o ciudată Autocunoaştere. O Autocunoaştere nu doar mirată, ci combinând diverse stări, o cunoaştere de sine mirat-înciudată, poate sancţionabilă de o interogaţie de tipul „dară io chiar asta mi-s?”. Cam aşa ceva, doar că delicateţea nu-i permite să folosească în textul scris ultrapoetica şi foarte moderna expresie „băga-mi-aş, da’ chiar aşa mi-s?”.

Mă voi opri doar la o secvenţă din volum, un eşantion reprezentativ, poemul Rugă din care desprind câteva versuri semnificative pentru îndoielile existenţiale ale poetei: „O, Doamne!/ Sunt un suflet de întâmplări/ care întârzie să se căiască… Azvârl cu uşurinţă vorbe mari… gândind că voi scăpa/ de făcliile păcatelor… Un mâine straniu se arată la orizont… Învaţă-mă să folosesc altfel timpul/ să mă apropii de potirul ocrotitor”. Ei bine, depun mărturie că în volum poeta a azvârlit cu vorbe potrivite şi sper că la sfârşit a aflat să folosească timpul şi să se apropie de acel potir liniştitor-ocrotitor…

Daniela GIFU – Anotimpuri tantrice

Primăvara

Cântecul rouăi

Respirarea dorinţei prudente,

o lăcrămioară însingurată,

martoră a puhoiului de vorbe goale.

Eu,

o şoaptă

într-un cuprins cu enigme călătoare.

Cântecul de dimineaţă al rouăi

aminteşte

de viaţa mea împrimăvărată

în nesfârşirea graţiei divine.

Mă las purtată de norii gândurilor

veghetori

la pânda unui nou început.

Bună seara, metaforă a iubirii!

Îţi aduc un elogiu-n anotimpul Luminii,

în timp ce cad în braţele verbului din vise.

(1 martie)

 

În cămaşă de in

Din ziua aceea mă scufund,

tot mai adânc,

în mlaştina ierboasă

a soartei

ce-mi oferă braţul împovărat.

Într-o cămaşă de in,

îngălbenită de ani,

brodată în vers de lume,

te apropii.

(15 martie)

Dilemă

Cad

rând pe rând

jurămintele de ieri.

Pe chipul meu

se citesc dorurile stinse,

care te alintă încă,

îmbrăţişate de plantele urcătoare.

Revino

la chemarea pe care azi o alungi.

Te negi pe tine,

ne negi pe noi,

Rămâne doar atunci.

(29 martie)

Aşteptându-te

Cu o luciditate severă,

îţi permit,

dincolo de îndurerare,

să întârzii luarea deciziei.

Eliberează-mă…

de încolţirea gândirii.

(5 aprilie)

Magia clipei

În verdele clipei,

dansul trăirilor adună anotimpurile

ca într-un mănunchi de lăcrămioare.

În magia tonurilor de alb

refrenul zoreşte logodna.

Tinereţea mea

se îndepărtează de răsăritul

ce parcă voit se ascunde.

Te fereşti să închizi acordurile.

Rămâne un vers

scris cu o nuanţă străvezie

în pagina destinului

peste care coboară aducerile aminte.

În cele din urmă,

consimt eliberarea neliniştii.

(26 aprilie)

Rămăşiţe ultime

Cuprinsă-n destinul tău,

partitura timpului primăvăratec

anunţă un solfegiu fără şoapte.

Îmi îngădui să fredonez un refren

al serilor în care magia notelor

rescria la nesfârşit metafora iubirii.

Libertatea îmbrăţişării,

indecenţa curiozităţii gândurilor,

rămăşiţe ultime ale visului deşirat.

Ieri, atât de înamorat.

Azi, atât de întristat.

Mâine, atât de îndepărtat.

(3 mai)

Reapari

În cotlonul uitat al timpului

cu chemări stinse de vânturător

aluneci spre un repetabil final.

Dar de la Ceruri,

şoaptele dragostei risipite în natură

într-o cuprindere enigmatică.

Devenisem refugiul odihnei tale,

proiecţia unei rugi fugare,

reapari printre lacrimi uscate.

Slobozi împătimit

aceleaşi vorbe.

Le cunosc şi totuşi cedez.

În verdele vremii,

aleg să rămân victimă,

oglindită

într-un vitraliu în culori sure.

(31 mai)

Vara

Contemplare

Pe iarba verde, alintată de fluturi,

contemplu aşteptarea.

Uit o vreme de fiinţa-mi migratoare,

acum prea îndepărtată

de închipuirea docilă a libertăţii.

O umezeală parfumată

îmi cuprinde trupul aşezat turceşte,

predestinat

poveştii noastre nescrise.

În jur

se prăbuşesc

promisiunile însângerate

de aşteptare.

Veni-va timpul

când ne vom citi odată?

(7 iunie)

Flori de câmp

Dinspre aducerea aminte

spre zoritele priviri,

în toate gândurile

adăpostite-n fierbântata-mi minte,

doar sărutul florilor de câmp

fredonează din ultimul refren

scris pe cerul sufletelor îndrăgostite.

Mireasma de pădure tânără

mă cufundă

în dorul ritmat de-aseară.

Pasiuni înflorate

seduc cuminţenia lucidităţii.

(14 iunie)

Frământări

În cartea viselor,

pridvorul însetat de aduceri aminte.

Cu drepturi de condeier,

brodez metafore

până când…

dorinţele îşi pierd culoarea.

În seva vremii fanteziste,

trăiesc numele tău,

desenat de şoapte,

strecurat de la o destinaţie străină.

În raţiunea universului de ape,

spre o visare ignorantă,

dau târcoale pragurile putrezite.

Se rescrie jurnalul parcurs

de prea multele chipuri,

într-o respirare pofticioasă

îţi înmoi buzele nupţiale.

(21 iunie)

 

Răscoliri

Ne cuprinde cuvântul dragostei,

într-o alunecare sorbită

spre finalul fără de prihană.

După un colţ amprentat de strigăte,

o metaforă încărunţită

respiră odată cu soarele

amurguri vindecătoare.

Din ce în ce mai pregnant,

mirosul zărilor smălţuite

înlăcrimează iarba rugătoare.

O boare rămasă fără suflet

genunchiază pasul

ce se mai aude dincolo de buze.

Ne poartă pe-o câmpie

ce-a fost cândva mănoasă.

Aş vrea să cred îndeajuns

în trupul meu

ce nu mai e de mult inocent.

(28 iunie)

 

Spre Lumină

Îngerii în ceruri au ridicat un altar

să unească sufletele

ce ne numără strădaniile.

Multă risipă la început de veac

se răsfrânge-n zarve zdrenţe terfelite.

Cât cuprins de raze,

se întrezare o încununare netălmăcită.

E vremea recoltării…

roadelor existenţei noastre.

Căutăm… în inimi şi suflete.

Nimic vizibil, nimic tangibil.

Şi, totuşi, există Lumină…

(5 iulie)

Reflectare

Credinţa mea e o filă

în Cuprinsul Poemului Tău,

Poemul unui alt rost lumesc

eu şi Tu

devenit-am Cuvântul.

Mi-am privit destinul.

Pe sensul liniilor din palme

se scrisese poemul capricornului

ancorat în timpul răsăritului

vegheat de păzitorii Cerului.

Gonesc pe strada

unde oamenii şi-au pierdut feţele.

Speranţa din urmă codeşte

în urma paşilor mei.

Privesc în urma gândului de ieri

care-mi schiţase desenul

apropierii de Tine,

imaginaţia minţii mele,

recuperatoarea uitării fericirii.

(12 iulie)

Pendulare

Sunt îmbrăcată-n ură

ca un tablou dosit,

lipsit de preţ.

Sub semnu’ îndoielii,

continui să exist, făcând riduri.

Îmi urzic pielea frunţii.

Simt cum se prelinge

respirarea mătăsoasă.

Îmi tulbură somnul

pe la încheieturi,

imobilizându-mi înnoptarea.

Pe pat se aşterne lumina de cuarţ.

Singurătatea,

vorbind într-o limbă necunoscută,

pândeşte stafidită.

Zorii îşi fac loc

pe o coamă de deal

îmbrăcată-n iubire

în formă de cruce.

(19 iulie)

Rugă

O, Domnul meu!

Sunt un suflet de întâmplări

care întârzie să se căiască.

Un mâine straniu se arată la orizont.

Culcată, tânjesc pe lăvicer

după tainele biruitoare.

Din bolta lor,

în timpul îngreunat de încordare,

simt ruşinată

cum înmuguresc picioarele udate de roua

mântuitoare.

Învaţă-mă să folosesc altfel timpul,

să mă apropii de potirul ocrotitor.

Azvârl cu uşurinţă vorbe mari,

gândind că voi scăpa

de făcliile păcatelor.

(26 iulie)

Patul vechi din paie

Pe patul vechi din paie,

între secundele parazite din pendulă,

codeşte legământul

făcut în taină uitatei tinereţi.

În preajma mea, tu-mi numeri anii.

Te opreşti brusc în universul trăirilor,

parcă ai vrea

să recuperăm nesupusa dorinţă.

Fantezia a adormit

de prea multă vreme

pe baloţii de paie

care ne cuprindeau trăirile descătuşate

mai presus de gura lumii.

(2 august)

Chipuri fără cuprindere

În pragul timpului alintat de Soare,

vin şi pleacă chipuri

precum dansul metaforelor

în ciclurile poetice sortite să revină.

Dac-aş putea să-mi slujesc chipul,

aş cuprinde albastrul scrisului

prin apăsarea tremurândă a peniţei

din tocul purtat de generaţii.

Cu murmur de speranţă,

între lacrimă şi zâmbet,

păcatul gândului mă dezrobeşte,

gonind întruna nesupuse verbe.

În decorul dimineţii,

descopăr la mine o altă haină,

într-un august ce parcurge agale

răsărituri despuiate.

(9 august)

Anotimpul cuvintelor

Respirarea vorbelor noastre

se apropie apăsat

în legănarea mâinilor

înspre anotimpul nenăscut.

Valsând printre despletitele-i clipe,

mă cuprinde curgerea ecoului

care ne strigă numele.

Din zarea gândurilor neînţelese,

tu şi eu

descifrăm îndrăzneţ

nerăbdarea pătrunderii-n uitare.

Mă strecor o clipă,

preţuind

aplauzele frunzelor nupţiale.

(16 august)

Încă un timp

Încă un timp,

romanţioasă încercare…

într-o cuprindere fometoasă

mă orbise zâmbetul tău.

Dinspre răsărit, spre înserare,

în dezlănţuirea ta,

stă rădăcina nerăbdării verzi.

Ca o metaforă se scurge dorirea.

Timpul se unduie discret

pe chipul prospeţimii râvnitoare.

Devenit-am ecoul luminii înserării

ca o ploaie de aştri.

Tu, şoaptă-n aşteptare,

mi te furişezi în necuprindere

ca un răspuns la neputinţele

apropierii rugii finale.

(23 august)

Promisiuni în văzduh

Priviri sticloase,

înrămate în surâderi.

În văzduh

doar promisiunile hălăduie.

Alunec spre finalul debarcării,

când se scriu enigmele

printre şoapte…

sosite într-un timp oglindit

în sărutări melodioase.

Vom rămâne

câtă vreme promisiunile

întârzie-n verbul trăirii.

(25 august)

Cununată cu Soarele

O vreme mi-am strecurat

privirea surâzândă

peste porţile oraşului natal.

Tu, Soare nomad,

în vara vieţii,

veghezi versul îndrăgostit

de glasul lacului legănat

sub privirea nuferilor de argint.

Într-un colţ de tihnă,

îmi sprijin inima în umbra razelor,

din ce în ce mai enigmatice.

Percep treptat, din şoaptele lor,

apropierea de altarul izbăvitor.

(30 august)

Toamna

Soarele-n dezmăţ

Pe pielea mea,

secată de dorul tânjitor,

am simţit scăldatul soarelui

în dezmăţul oceanului de vise.

În valuri,

zborul sedus

al uimirii mele slobode

învaţă să-şi ţină respirarea.

O lecţie

din care pare să izbândească

neînţeleasa turnură a supravieţuirii.

(1 septembrie)

Îngeri

Îngerul apei

îmi spală inima,

pentru a privi

orizontul dantelei celeste.

Îngerul aerului

îmi vântură mintea,

pentru a descifra

parola vremii hărăzite.

Îngerul focului

îmi curăţă sufletul,

pentru a dărui

supunere necuprinsului celest.

(7 septembrie)

Ultima lacrimă

Rămas bun, iubite!

Număr paşii care se îndepărtează

şi mă cuprinde o stranie eliberare.

Mi-am sorbit în destăinuirea din trecut

ultima lacrimă devenită răspuns,

cu miros de fân uscat proaspăt

ce-mi lăsase în fugă

epilogul unei iubiri săgetate cu neşansă.

Eu rămân aici,

o plăcere într-o altă vară plecată

să respire parfumul altor flori.

Adun trăiri într-o toamnă suspinândă.

Tu pleci acolo,

unde nu sunt reguli,

doar cuvinte dănţuinde,

prelingându-se în ritmul clepsidrei

cu un singur manevrator.

(12 septembrie)

Vis fără mărgine

Te-am găsit în rugăciune

cu atingeri făgăduitoare ale bucuriei

de a fi unul.

Orizontul unei partituri libere

în splendoarea trăirii scânteinde,

unic jurământ binecuvântat

de Lumină.

În cuprinderea visului,

am desenat hărţi în atlasul destinului,

unde trăirile dănţuiesc libere

în cele multe vieţi…

(15 septembrie)

Lasa un raspuns