„Daniela Gifu scrie cu primăvara în suflet, cu sufletul în vis şi cu visul ca un soare răsărind şi asfinţind precum în zilele facerii lumii” – Theodor Damian (SUA)
*Cristian SABĂU
După ce a păcătuit prin nelinişte şi s-a spovedit ca o panteră cuminţită, pentru poeta (şi cercetătoarea în domeniul ştiinţelor sociale) Daniela Gîfu a sosit (ano)timpul unei noi experienţe intim-poetice: „Anotimpuri tantrice”, cea mai recentă producţie literară a Danielei Gîfu, o carte de poeme „scoasă” chiar în anul pandemiei de editura bucureşteană „Detectiv Literar”. Bun detectivul dacă a descoperit aşa o carte!, îmi permit să afirm.
Greu ar putea contesta cineva faptul că există o relaţie biunivocă între viaţă şi operă. Biunivocă DA, dar poate nu şi 100% echilibrată, pentru că, dacă stările, faptele şi evenimentele vieţii pot fi depistate şi citite în operă, s-ar putea ca nu toată creaţia să atârne greu ca un feed-beck esenţial în viaţa cotidiană. Şi chiar dacă nu mai avem războaie mondiale de tipul primelor (şi să sperăm ultimelor) două conflagraţii mondiale, avem parte de doza cotidiană de războaie asimetrice, neconvenţionale, alternative de diverse tipuri, dar soldate cu acelaşi îngrozitor efect: pierderi de vieţi omeneşti, boli ciudate, economii distruse, secătuirea planetei de resurse inutil cheltuite sau prost întrebuinţate… Şi în universul mic, viruşi periculoşi de tipul Coronei cea de toate zilele sau al Dubiului, al Scepticismului prezent în (mai) toate stările noastre…
***
Permanenta preocupare de a deveni un OM mai bun, într-o lume mai uman(izat)ă printr-o relaţie tot mai strânsă cu Absolutul, prin apropierea de Spiritualitatea Înaltă este clară încă de la debutul editorial cu „33. Jurnal de iniţiere spirituală” (Ed. LIMES, Cluj-Napoca, 2008). Apoi a demonstrat că este preocupată de teme care bântuie prin societatea noastră: „Violenţa simbolică în discursul electoral” (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2011) şi „Temeliile Turnului Babel. O perspectivă integratoare asupra discursului politic” (Ed. Academiei Române, 2012). Ca poetă importantă Daniela Gîfu a început cu un păcat, „Păcatul neliniştii” (Ed. „Eikon”, Cluj-Napoca, 2012), păcat care a apărut şi în versiune franceză, „Le péché de l’inquiétude”. Apoi a continut cu o spovedanie, „Spovedania unei pantere” (Ed. „Vatra veche”, 2017), iar acum se răsfaţă (şi ne răsfaţă) cu „Anotimpuri tantrice”. Mai menţionez cartea pe care i-a dedicat-o lui Zeno Fodor, un foarte important om de teatru (teatrolog, traducător, director al Teatrului Naţional din Târgu-Mureş) din România cu prilejul împlinirii a 80 de mişcări de revoluţie în jurul soarelui, „Zeno Fodor – 80” (Ed. NICO, Târgu-Mureş, 2014).
Cadru didactic şi cercetător asociat la mai multe universităţi de prestigiu, şoferiţă permanent pândită de amenzi pentru depăşirea vitezei legale (amenzi pe care le evită printr-o conversaţie amuzantă cu oamenii legii), Daniela Gîfu este permanent în mişcare, când la Cluj, când la Iaşi, când la Târgu-Mureş, când la Bucureşti. Într-un permanent pericol de risipire pe care-l evită printr-o putere de concentrare de invidiat, demonstrată atunci când se năpusteşte asupra ţintelor (culturale!) imediate (sau apropiate).
Daniela Gîfu persoana este înaltă, suplă, volubilă, amabilă şi afabilă, o excelentă parteneră de discuţii cu verb ascuţit şi replică imediată. Daniela Gîfu poeta este flexibilă în construcţia operei, practică o poezie mlădioasă, insinuantă, urcătoare, tinzând spre infinit, dar şi o proză confesivă directă şi grea de substanţă istoric-personală (pe care promitem că o vom prezenta cu altă ocazie). Dotată cu o viaţă socială deloc săracă în evenimente îmblânzind dezorganizarea proprie multor poeţi cu şaua gândirii ordonate, ştiinţifice, poeta (şi editura) prezintă un volum foarte logic structurat pe anotimpuri, fiecărui anotimp revenindu-i anumite trăiri, reverii, chiar (timide) revendicări…
Poemele anotimpurilor tantrice trăite/închipuite de Daniela Gîfu stau foarte bine între două texte critice (Prefaţă – Ştefan Mitroi, Postfaţă – Firiţă Carp) într-un frumos produs editorial cu ilustraţiile lui Mihai Bandac. Din păcate, a apărut chiar înaintea pandemiei de Coronavirus, aşa că – deocamdată, sper – volumul nu-i uşor de găsit. Aşadar, un volum greu de găsit, de vină fiind starea pandemică, dar uşor de citit. Sau nu numai uşor, ci chiar pe nerăsuflate.
Deşi este mult mai cunoscută în Moldova şi Transilvania, pentru cititorii noştri Daniela Gîfu, în ciuda dificultăţilor pe care le întâmpină difuzarea cărţilor, nu este chiar necunoscută. Am prezentat-o în urmă cu vreo doi ani, atunci când, într-un turneu făcut (ca de obicei) în ritm alert, în calitate de invitată a Denisei Popescu a prezentat (pe-atunci) cea mai recentă culegere de poeme, „Spovedania unei pantere”.
Autoarea „Anotimpurilor…” a venit pe lume într-o iarnă grea, cu muuultă zăpadă şi ger (şi ştiu ce spun, în acel an stăteam de strajă ţărişoarei tooocmai la Bacău!). Născută la Bârlad în 10 ianuarie 1973, este doctor în filozofie din 2010 şi doctor în informatică din 2016. Nu că pentru a scrie poezie şi proză confesivă i-ar fi fost absolut necesare cele două doctorate atât de diverse ca arie de interes, dar s-o înţelegem, se înscrie şi dumneaei poeta în spiritul epocii care „amprentează” (ayyy, ce vorbă la modă!) fiecare fiinţă…
Şi mai are şi alte titluri (de faimă) în lumea ştiinţifică şi câteva (importante) volume de studii publicate, titluri pe care nu le menţionez, nefiind relevante în câmpul poeticii, un domeniu pe care l-a ţinut secret doar pentru delectare personală. Actualmente este cadru didactic asociat la UAIC (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi) şi vicepreşedinte al UZPR (Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România).
Cunoaştere şi Autocunoaştere mirată
Polemizând cu Geneza, Daniela Gîfu susţine că „La început nu a fost Cuvântul./ La început a fost Lumina”. Aşa o fi fost, dar până ce un Tribunal nu-şi va da sentinţa pentru primatul Cuvântului sau Luminii vom rămâne cu – vorba lui Jack London – beneficiul îndoielii… Pentru că o fi fost la început Lumina cum zice poeta, dar permanente i-au fost neliniştea, căutarea, îndoiala… credincioase tovarăşe de călătorie în viaţă şi poezie. Condusă de propriile-i poeme, Daniela Gifu este – pariez! – aproape de o ciudată Autocunoaştere. O Autocunoaştere nu doar mirată, ci combinând diverse stări, o cunoaştere de sine mirat-înciudată, poate sancţionabilă de o interogaţie de tipul „dară io chiar asta mi-s?”. Cam aşa ceva, doar că delicateţea nu-i permite să folosească în textul scris ultrapoetica şi foarte moderna expresie „băga-mi-aş, da’ chiar aşa mi-s?”.
Mă voi opri doar la o secvenţă din volum, un eşantion reprezentativ, poemul Rugă din care desprind câteva versuri semnificative pentru îndoielile existenţiale ale poetei: „O, Doamne!/ Sunt un suflet de întâmplări/ care întârzie să se căiască… Azvârl cu uşurinţă vorbe mari… gândind că voi scăpa/ de făcliile păcatelor… Un mâine straniu se arată la orizont… Învaţă-mă să folosesc altfel timpul/ să mă apropii de potirul ocrotitor”. Ei bine, depun mărturie că în volum poeta a azvârlit cu vorbe potrivite şi sper că la sfârşit a aflat să folosească timpul şi să se apropie de acel potir liniştitor-ocrotitor…
Daniela GIFU – Anotimpuri tantrice
Primăvara
Cântecul rouăi
Respirarea dorinţei prudente,
o lăcrămioară însingurată,
martoră a puhoiului de vorbe goale.
Eu,
o şoaptă
într-un cuprins cu enigme călătoare.
Cântecul de dimineaţă al rouăi
aminteşte
de viaţa mea împrimăvărată
în nesfârşirea graţiei divine.
Mă las purtată de norii gândurilor
veghetori
la pânda unui nou început.
Bună seara, metaforă a iubirii!
Îţi aduc un elogiu-n anotimpul Luminii,
în timp ce cad în braţele verbului din vise.
(1 martie)
În cămaşă de in
Din ziua aceea mă scufund,
tot mai adânc,
în mlaştina ierboasă
a soartei
ce-mi oferă braţul împovărat.
Într-o cămaşă de in,
îngălbenită de ani,
brodată în vers de lume,
te apropii.
(15 martie)
Dilemă
Cad
rând pe rând
jurămintele de ieri.
Pe chipul meu
se citesc dorurile stinse,
care te alintă încă,
îmbrăţişate de plantele urcătoare.
Revino
la chemarea pe care azi o alungi.
Te negi pe tine,
ne negi pe noi,
Rămâne doar atunci.
(29 martie)
Aşteptându-te
Cu o luciditate severă,
îţi permit,
dincolo de îndurerare,
să întârzii luarea deciziei.
Eliberează-mă…
de încolţirea gândirii.
(5 aprilie)
Magia clipei
În verdele clipei,
dansul trăirilor adună anotimpurile
ca într-un mănunchi de lăcrămioare.
În magia tonurilor de alb
refrenul zoreşte logodna.
Tinereţea mea
se îndepărtează de răsăritul
ce parcă voit se ascunde.
Te fereşti să închizi acordurile.
Rămâne un vers
scris cu o nuanţă străvezie
în pagina destinului
peste care coboară aducerile aminte.
În cele din urmă,
consimt eliberarea neliniştii.
(26 aprilie)
Rămăşiţe ultime
Cuprinsă-n destinul tău,
partitura timpului primăvăratec
anunţă un solfegiu fără şoapte.
Îmi îngădui să fredonez un refren
al serilor în care magia notelor
rescria la nesfârşit metafora iubirii.
Libertatea îmbrăţişării,
indecenţa curiozităţii gândurilor,
rămăşiţe ultime ale visului deşirat.
Ieri, atât de înamorat.
Azi, atât de întristat.
Mâine, atât de îndepărtat.
(3 mai)
Reapari
În cotlonul uitat al timpului
cu chemări stinse de vânturător
aluneci spre un repetabil final.
Dar de la Ceruri,
şoaptele dragostei risipite în natură
într-o cuprindere enigmatică.
Devenisem refugiul odihnei tale,
proiecţia unei rugi fugare,
reapari printre lacrimi uscate.
Slobozi împătimit
aceleaşi vorbe.
Le cunosc şi totuşi cedez.
În verdele vremii,
aleg să rămân victimă,
oglindită
într-un vitraliu în culori sure.
(31 mai)
Vara
Contemplare
Pe iarba verde, alintată de fluturi,
contemplu aşteptarea.
Uit o vreme de fiinţa-mi migratoare,
acum prea îndepărtată
de închipuirea docilă a libertăţii.
O umezeală parfumată
îmi cuprinde trupul aşezat turceşte,
predestinat
poveştii noastre nescrise.
În jur
se prăbuşesc
promisiunile însângerate
de aşteptare.
Veni-va timpul
când ne vom citi odată?
(7 iunie)
Flori de câmp
Dinspre aducerea aminte
spre zoritele priviri,
în toate gândurile
adăpostite-n fierbântata-mi minte,
doar sărutul florilor de câmp
fredonează din ultimul refren
scris pe cerul sufletelor îndrăgostite.
Mireasma de pădure tânără
mă cufundă
în dorul ritmat de-aseară.
Pasiuni înflorate
seduc cuminţenia lucidităţii.
(14 iunie)
Frământări
În cartea viselor,
pridvorul însetat de aduceri aminte.
Cu drepturi de condeier,
brodez metafore
până când…
dorinţele îşi pierd culoarea.
În seva vremii fanteziste,
trăiesc numele tău,
desenat de şoapte,
strecurat de la o destinaţie străină.
În raţiunea universului de ape,
spre o visare ignorantă,
dau târcoale pragurile putrezite.
Se rescrie jurnalul parcurs
de prea multele chipuri,
într-o respirare pofticioasă
îţi înmoi buzele nupţiale.
(21 iunie)
Răscoliri
Ne cuprinde cuvântul dragostei,
într-o alunecare sorbită
spre finalul fără de prihană.
După un colţ amprentat de strigăte,
o metaforă încărunţită
respiră odată cu soarele
amurguri vindecătoare.
Din ce în ce mai pregnant,
mirosul zărilor smălţuite
înlăcrimează iarba rugătoare.
O boare rămasă fără suflet
genunchiază pasul
ce se mai aude dincolo de buze.
Ne poartă pe-o câmpie
ce-a fost cândva mănoasă.
Aş vrea să cred îndeajuns
în trupul meu
ce nu mai e de mult inocent.
(28 iunie)
Spre Lumină
Îngerii în ceruri au ridicat un altar
să unească sufletele
ce ne numără strădaniile.
Multă risipă la început de veac
se răsfrânge-n zarve zdrenţe terfelite.
Cât cuprins de raze,
se întrezare o încununare netălmăcită.
E vremea recoltării…
roadelor existenţei noastre.
Căutăm… în inimi şi suflete.
Nimic vizibil, nimic tangibil.
Şi, totuşi, există Lumină…
(5 iulie)
Reflectare
Credinţa mea e o filă
în Cuprinsul Poemului Tău,
Poemul unui alt rost lumesc
eu şi Tu
devenit-am Cuvântul.
Mi-am privit destinul.
Pe sensul liniilor din palme
se scrisese poemul capricornului
ancorat în timpul răsăritului
vegheat de păzitorii Cerului.
Gonesc pe strada
unde oamenii şi-au pierdut feţele.
Speranţa din urmă codeşte
în urma paşilor mei.
Privesc în urma gândului de ieri
care-mi schiţase desenul
apropierii de Tine,
imaginaţia minţii mele,
recuperatoarea uitării fericirii.
(12 iulie)
Pendulare
Sunt îmbrăcată-n ură
ca un tablou dosit,
lipsit de preţ.
Sub semnu’ îndoielii,
continui să exist, făcând riduri.
Îmi urzic pielea frunţii.
Simt cum se prelinge
respirarea mătăsoasă.
Îmi tulbură somnul
pe la încheieturi,
imobilizându-mi înnoptarea.
Pe pat se aşterne lumina de cuarţ.
Singurătatea,
vorbind într-o limbă necunoscută,
pândeşte stafidită.
Zorii îşi fac loc
pe o coamă de deal
îmbrăcată-n iubire
în formă de cruce.
(19 iulie)
Rugă
O, Domnul meu!
Sunt un suflet de întâmplări
care întârzie să se căiască.
Un mâine straniu se arată la orizont.
Culcată, tânjesc pe lăvicer
după tainele biruitoare.
Din bolta lor,
în timpul îngreunat de încordare,
simt ruşinată
cum înmuguresc picioarele udate de roua
mântuitoare.
Învaţă-mă să folosesc altfel timpul,
să mă apropii de potirul ocrotitor.
Azvârl cu uşurinţă vorbe mari,
gândind că voi scăpa
de făcliile păcatelor.
(26 iulie)
Patul vechi din paie
Pe patul vechi din paie,
între secundele parazite din pendulă,
codeşte legământul
făcut în taină uitatei tinereţi.
În preajma mea, tu-mi numeri anii.
Te opreşti brusc în universul trăirilor,
parcă ai vrea
să recuperăm nesupusa dorinţă.
Fantezia a adormit
de prea multă vreme
pe baloţii de paie
care ne cuprindeau trăirile descătuşate
mai presus de gura lumii.
(2 august)
Chipuri fără cuprindere
În pragul timpului alintat de Soare,
vin şi pleacă chipuri
precum dansul metaforelor
în ciclurile poetice sortite să revină.
Dac-aş putea să-mi slujesc chipul,
aş cuprinde albastrul scrisului
prin apăsarea tremurândă a peniţei
din tocul purtat de generaţii.
Cu murmur de speranţă,
între lacrimă şi zâmbet,
păcatul gândului mă dezrobeşte,
gonind întruna nesupuse verbe.
În decorul dimineţii,
descopăr la mine o altă haină,
într-un august ce parcurge agale
răsărituri despuiate.
(9 august)
Anotimpul cuvintelor
Respirarea vorbelor noastre
se apropie apăsat
în legănarea mâinilor
înspre anotimpul nenăscut.
Valsând printre despletitele-i clipe,
mă cuprinde curgerea ecoului
care ne strigă numele.
Din zarea gândurilor neînţelese,
tu şi eu
descifrăm îndrăzneţ
nerăbdarea pătrunderii-n uitare.
Mă strecor o clipă,
preţuind
aplauzele frunzelor nupţiale.
(16 august)
Încă un timp
Încă un timp,
romanţioasă încercare…
într-o cuprindere fometoasă
mă orbise zâmbetul tău.
Dinspre răsărit, spre înserare,
în dezlănţuirea ta,
stă rădăcina nerăbdării verzi.
Ca o metaforă se scurge dorirea.
Timpul se unduie discret
pe chipul prospeţimii râvnitoare.
Devenit-am ecoul luminii înserării
ca o ploaie de aştri.
Tu, şoaptă-n aşteptare,
mi te furişezi în necuprindere
ca un răspuns la neputinţele
apropierii rugii finale.
(23 august)
Promisiuni în văzduh
Priviri sticloase,
înrămate în surâderi.
În văzduh
doar promisiunile hălăduie.
Alunec spre finalul debarcării,
când se scriu enigmele
printre şoapte…
sosite într-un timp oglindit
în sărutări melodioase.
Vom rămâne
câtă vreme promisiunile
întârzie-n verbul trăirii.
(25 august)
Cununată cu Soarele
O vreme mi-am strecurat
privirea surâzândă
peste porţile oraşului natal.
Tu, Soare nomad,
în vara vieţii,
veghezi versul îndrăgostit
de glasul lacului legănat
sub privirea nuferilor de argint.
Într-un colţ de tihnă,
îmi sprijin inima în umbra razelor,
din ce în ce mai enigmatice.
Percep treptat, din şoaptele lor,
apropierea de altarul izbăvitor.
(30 august)
Toamna
Soarele-n dezmăţ
Pe pielea mea,
secată de dorul tânjitor,
am simţit scăldatul soarelui
în dezmăţul oceanului de vise.
În valuri,
zborul sedus
al uimirii mele slobode
învaţă să-şi ţină respirarea.
O lecţie
din care pare să izbândească
neînţeleasa turnură a supravieţuirii.
(1 septembrie)
Îngeri
Îngerul apei
îmi spală inima,
pentru a privi
orizontul dantelei celeste.
Îngerul aerului
îmi vântură mintea,
pentru a descifra
parola vremii hărăzite.
Îngerul focului
îmi curăţă sufletul,
pentru a dărui
supunere necuprinsului celest.
(7 septembrie)
Ultima lacrimă
Rămas bun, iubite!
Număr paşii care se îndepărtează
şi mă cuprinde o stranie eliberare.
Mi-am sorbit în destăinuirea din trecut
ultima lacrimă devenită răspuns,
cu miros de fân uscat proaspăt
ce-mi lăsase în fugă
epilogul unei iubiri săgetate cu neşansă.
Eu rămân aici,
o plăcere într-o altă vară plecată
să respire parfumul altor flori.
Adun trăiri într-o toamnă suspinândă.
Tu pleci acolo,
unde nu sunt reguli,
doar cuvinte dănţuinde,
prelingându-se în ritmul clepsidrei
cu un singur manevrator.
(12 septembrie)
Vis fără mărgine
Te-am găsit în rugăciune
cu atingeri făgăduitoare ale bucuriei
de a fi unul.
Orizontul unei partituri libere
în splendoarea trăirii scânteinde,
unic jurământ binecuvântat
de Lumină.
În cuprinderea visului,
am desenat hărţi în atlasul destinului,
unde trăirile dănţuiesc libere
în cele multe vieţi…
(15 septembrie)
