Cu mască sau fără mască, cu dronă sau fără dronă, de mai bine de-un an… „Leonce şi Lena” se plictisesc, se ocolesc, se găsesc şi se căsătoresc la „DAVILA”…

2
1035

Motto: „Dragostea este un miracol oricând posibil” – Friedrich Dürrenmatt (1921-1990), laureat al Premiului Büchner 1986

*Cristian SABĂU 

GEORG BŰCHNER (1813-1837), răzvrătitul genial
Karl Georg Bűchner se naşte la 17 octombrie 1813 ca fiu al unui cunoscut medic din Goddelau, landul Hessa, fiind întâiul dintre cei 6 (şase!) fraţi care cu toţii vor deveni personalităţi importante pentru spaţiul german. Timpurile nu-s tocmai roz, Georg Bűchner vine pe lume într-o perioadă istorică zbuciumată, mai precis, se naşte chiar în a doua zi a sângeroasei „bătălii a naţiunilor” de la Leipzig (16-19 octombrie 1813) în care Napoleon este învins de coaliţia monarhiilor europene. Ca urmare, harta Europei se modifică sensibil, „Sfânta Alianţă” a marilor puteri învingătoare asupra Franţei napoleoniene (Napoleon fiind perceput ca marea ameninţare, „moştenitor” şi continuator al Revoluţiei Franceze) pornind o ofensivă pentru restabilirea vechiului regim autocrat. În acest context istoric în care imperiul napoleonian se descompune, iar năzuinţele spre libertate sunt înfrânte de reacţiunea europeană orchestrată de ţarul Alexandru I şi prinţul Metternich, familia Büchner se mută la Darmstadt (în 1816). Georg va studia aici şi, după absolvirea liceului (Darmstadt, 1831), se înscrie la facultatea de medicină din Strasbourg. În Strasbourg este găzduit în casa pastorului protestant Johann Jakob Jäglé de a cărui fiică Wilhelmina se îndrăgosteşte şi cu care se logodeşte în secret, în 1832. În 1833 se mută la universitatea din Giessen. Sub influenţa participanţilor la Revoluţia Franceză (semieşuată) din iulie 1830, „Les Trois Glorieuses”, influenţat de ideile socialiste ale lui Blanqui şi Saint-Simon, nemulţumit de situaţia socio-politică şi de condiţiile economice ale spaţiului german, împreună cu pastorul Friedrich Ludwig Weidig (figură importantă a opoziţiei politice în Hessa) publică în 1834 „Curierul de Hessa”, un virulent pamflet-manifest de sorginte socialistă cu titlu inspirat de Chamfort – „Pace bordeielor, război palatelor”. Este un manifest menit să trezească conştiinţa germanului de rând şi să-l instige la insurecţie contra totalitarismului care domnea în mai toate cele 39 (treizeci şi nouă!!) de state germane. Ca un adevărat activist pentru dreptate socială, Büchner înfiinţează (împreună cu pastorul Weidig) „Societatea pentru Drepturile Omului” şi în mai multe articole publicate în „Curierul de Hessa” susţine idei revoluţionare, inclusiv că „lupta dintre bogaţi şi săraci este singurul element revoluţionar al lumii”. Urmărit de poliţie, pastorul Weidig este arestat, torturat şi moare în puşcărie, iar pe numele lui Büchner (care fusese deja interogat) este emis un mandat de arestare valabil în toate statele germane, fapt ce-l determină să fugă. După ce se ascunde o perioadă în landul natal, se exilează la Strasbourg sub nume fals şi foarte strâmtorat financiar, dar se simte în siguranţă. În 1835 lucrează la o piesă inspirată din Revoluţia Franceză de la 1789 – „Moartea lui Danton” – în care aduce în prim-plan (şi în opoziţie) figurile lui Danton şi Robespierre, dar traduce şi două piese de Victor Hugo, „Lucreţia Borgia” şi „Maria Tudor”. Tot în această perioadă scrie şi singura sa nuvelă – „Lenz” – inspirată din viaţa dramaturgului şi poetului Jakob Lenz, discipol al lui Kant şi prieten al lui Goethe.

În primăvara lui 1836 continuă activitatea de cercetare ştiinţifică în domeniul biologiei şi devine membru corespondent al Societăţii de Istorie Naturală de la Strasbourg. Situaţia financiară precară îl determină să participe la un concurs organizat de Editura Cotta din Stuttgart care premia cea mai bună comedie. Pentru acest concurs, în iunie 1836, scrie şi trimite comedia romantică „Leonce şi Lena”, o satiră comico-socio-politică ambientată într-un cadru de basm romantic german. Din păcate, plicul care conţinea comedia ajunge după termenul fixat pentru concurs şi este returnat fără a fi deschis. În septembrie 1836, Büchner primeşte titlul de doctor al Universităţii din Zurich, iar în octombrie se mută la Zurich unde obţine un post de asistent la facultatea de medicină. Aici îşi va petrece ultimele patru luni de viaţă, la o adresă foarte apropiată de aceea unde peste 8 decenii va putea fi întâlnit un revoluţionar ceva mai matur, un oarecare Vladimir Ilici Lenin. În toamna şi iarna lui 1836 lucrează la drama „Woyzeck” inspirată dintr-un fapt real petrecut prin 1820, uciderea unei tinere de către amantul său, un bărbier soldat. La începutul lunii februarie 1837 se îmbolnăveşte de tifos. În 17 februarie vine să-l viziteze logodnica sa Wilhelmina Jäglé, căreia îi încredinţează jurnalul său, precum şi piesa „Pietro Aretino” inspirată din viaţa poetului şi atât de bârfitorului curtean italian (1492-1556, „fiu de curtezană, dar având un suflet regesc”, cum se autodefinea). Această piesă ar fi putut fi o capodoperă, dar n-a fost să fie, pentru că Georg moare peste două zile, în 19 februarie (la nici 24 de ani!), iar logodnica sa, speriată de libertăţile pe care şi le-a permis Büchner (având în vedere modelul Aretino, un pamfletar necruţător, dezinvolt spre obscen, nici nu-i de mirare), a considerat piesa ca nefiind tocmai „ortodoxă” şi a distrus-o. De-abia în 1850 fratele său Ludwig va publica scrierile lui Georg (împreună cu o biografie şi o introducere) la o editură din Frankfurt. Apoi, în 1870, operele sale vor fi publicate de editorul Franzos, cu erori mari, inclusiv cu denaturarea titlului dramei „Woyzeck” în „Wozzeck”, titlu greşit pe care îl preia compozitorul Alban Berg pentru opera sa din 1919 (prezentată la Berlin de-abia în 1925). Etichetat în timpul vieţii ca un vizionar, agitator sau – în cercurile restrânse ale specialiştilor – ca promiţător om de ştiinţă, geniul dramatic al lui Bűchner a fost consacrat pe plan mondial la aproape un secol de la moarte. Premierele absolute au fost la Hamburg în 1910 – „Moartea lui Danton” – şi la Műnchen în 1913 – „Woyzeck”. Situate pe traseul dramaturgiei universale undeva între Shakespeare, Molière, Dürenmatt, Ionesco, Beckett şi Brecht, piesele acestui foarte tânăr creator sunt o etapă esenţială în conturarea unor noi direcţii în literatura destinată scenei, baleind o zonă largă, de la naturalismul cel mai adânc la expresionismul cel mai dur…

Premiul Georg BüchnerBüchnerpreis

Ca o recunoaştere – foarte târzie – a valorii operei sale a fost înfiinţat Premiul Georg Büchner şi decernat începând din 1923 de landul Hessa pentru a răsplăti anual doi artişti de excepţie. Apoi, după ce a fost suspendat între 1933-1944, Büchnerpreis a fost transformat (din 1951) în cea mai înaltă distincţie literară germană. De atunci este decernat anual (însoţit de un cec de 40.000 euro!) de Academia Germană pentru Poezie şi Limbă din Darmstadt-Hessa şi răsplăteşte un autor ale cărui creaţii au servit limba germană şi literatura germanofonă. Printre marile nume de autori recompensaţi cu acest premiu se numără Max Frisch (1958), Paul Celan (1960), Hans Magnus Enzensberger (1962), Ingeborg Bachmann (1964), Günter Grass (1965), Heinrich Böll (1967), Thomas Bernhard (1970), Elias Canetti (1972), Peter Handke (1973), Christa Wolf (1980), Martin Walser (1981), Elfriede Jelinek (1998), Oskar Pastior (2006)… şi să nu-l uităm pe Friedrich Dürrenmatt (1921-1990), unul dintre marii admiratori ai lui Büchner care a primit Premiul Büchner în 1986, de la care am împrumutat mottoul articolului…

Planuri matrimonial-statale cu prinţ de POPO şi prinţesă de PIPI

Să zicem că eşti prinţ moştenitor şi că te-ai săturat până peste urechi de rutina curţii unui minuscul şi imaginar principat german cu nume idilic – POPO. Că nu te încântă deloc ideea unei alianţe matrimonial-dinastice cu o necunoscută… că ţi-ai dori o fată (obişnuită?) frumoasă, plină de calităţi (cam incerte) şi ca s-o găseşti eşti gata s-o cauţi la naiba-n praznic… Numai că acolo, la naiba-n praznic, poate în Italia, da’ mai bine în (pe-atunci) depărtata şi sălbatica Africă, trecând (nu ştim cum, poate înot) peste acea Mare Nostrum – neşansă! – nimereşti peste o prinţesă deghizată… fir-ar a naibii de soartă nemiloasă…

Să zicem că eşti prinţesă (tot moştenitoare, tot) a unui imaginar principat german tot cu nume idilic – PIPI – şi pentru „înalte raţiuni de stat” eşti arondată unui prinţ pe care nu-l cunoşti, despre care n-ai auzit mare lucru, care oricum nu-ţi inspiră multă încredere… Aşa că, dorind să scapi de probabil neplăcuta unire cu un străin, o iei la sănătoasa… Fugi de civilizaţia uniunilor dinastic-matrimoniale tooocmai în Africa (pe vremea aceea încă nu ajunsese pe-acolo exploratorul Livingstone – născut în acelaşi an cu Büchner, 1813 – să ne spună ce şi cum…) ca să te contopeşti cu natura şi peste ce dai? Păăăi – GHINION! – dai peste un negru cam sălbatic (pardon – peste un afro-european) cu sânge albastru. Asta e, piaza rea, pisica (sau pantera) neagră, afro-europeanul era chiar prinţişorul de care fugeai… Cam asta-i esenţa subiectului comediei liric-romantice (chiar de sfârşit de romantism german, asta era ambiţia lui Büchner) în care se mai amestecă pentru a condimenta (din belşug!) un simpatic pierde-vară – Valerio – care are parte de-o ascensiune fulminantă pe scara socială, şi o guvernantă foarte inventivă, dar căreia îi e greu s-o scoată la vopsea cu prinţesa mai năzuroasă decât multe eroine de poveste. Şi totul (sau, ca să fiu corrrect, aproape totul) se petrece pe fundalul colorat plin doldora de etichetă şi de peruci al curţii şi curtenilor lui PETER de profesie rege în POPO…

Exploatând cu pricepere acest foarte bun material dramatic, spectacolul piteştean al lui Cristian Ioan porneşte en trombe cu multă mişcare prin toată sala, poliţia (feminizată, probabil poate pentru a fi mai puţin fioroasă) urmărind un infractor (cu suspiciunea rezonabilă că este foaaarrrte) periculos… Acest foarte mişcat captatio benevolentiae este o bună alegere pentru aspirarea publicului în interiorul tramei şi, dacă interesul publicului este reţinut prin metode clasic-poliţieneşti, ce mai contează, rezultatul primează… Ca un fel de vârtej (social) asemănător acelui din ţinutul OZ, tornada sentimentală din principatul POPO începută en trombe se termină en fanfare. Între aceste două puncte de START şi de FINISH se întâmplă multe şi plăcute evenimente şi răsturnări de situaţie care încântă şi uimesc spectatorii, pe alocuri (şi prin sondaj) participanţi preţ de câteva secunde la acţiunea piesei.

În spectacolul lui Cristian Ioan, măria sa Speranţa nu moare nici prima, nici a doua, nici ultima, nici în zori (cum susţinea Romulus Guga), nici pe seară, nu moare neam, cum se zice p-acilica… Adică protagoniştii (şi ceilalţi, mai puţin protagonişti) tot speră şi speră să dea peste o realitate mai conformă cu propriile visuri. Şi dacă realitatea aceea mult-visată nu se află pe-aproape, se justifică efortul abandonării unui program lejer şi plăcut de petrecere a timpului, al desprinderii de acea viaţă trăită ca o eternă duminică. Dar… politica evitării prin fugă a „pericolului” însurătorii/măritişului cu cine ştie ce partener(ă) nedorit(ă) şi nepotrivit(ă) poate să nu dea roadele scontate; după logica unui cunoscut banc, cei doi prinţi moştenitori se ocolesc ce se ocolesc şi până la urmă se nimeresc, dreeept în… Africa! Lupta cu destinul, rezistenţa opusă la hotărârile acestuia, pare a face parte chiar din destin…

Lena lui Büchner poate fi un compromis între shakespeareenele Julieta şi Ofelia, dar cu ceva mai mult simţ al aventurii, aşa cum şi Leonce poate fi un Hamlet (muuult!) postshakespearean, muncit – şi el, săracu’ – de problemele concrete ale existenţei ca devenire… Mă rog, cu oarece inserturi din foarte contemporanul şi foarte jucăuşul Alfred de Musset (1810-1857). Să notăm că „Leonce şi Lena” este scrisă la foarte scurt timp după ce Musset publică „Capriciile Marianei” (1833) şi „Fantasio” (1834), opere pe care Büchner, cititor şi traducător de literatură franceză a epocii, probabil că le-a cunoscut.

Cu mai bine de un veac înaintea luptei ionesciene contra rinocerizării, „Leonce şi Lena” flutură ideea büchneriană a luptei contra marionetizării. O luptă ce se dă între nişte personaje simpatice, care – GHINION! îşi dau seama că trăiesc într-o societate şi – în general – o lume (umanitate) tot mai degradate, tot mai proaste, tot mai tembelizante şi mai tembelizate de tot felul de proceduri, de standarde ciudate, de norme aiuristice, de cutume stupide şi de alte prostioare desuete, da’ nu prea au ce face…

Pericolul marionetizării lumii este evident în „Leonce şi Lena” şi de natură să strepezească dantura oricărei adevărate personalităţi umane. Ilaritatea nativă a textului (susţinută de numeroase şi ingenioase poante) este potenţată de soluţiile regizorului care „colaborează” cu autorul mai mutând acţiunea peste acea „Mare Nostrum” (că doar în Italia strămoşilor romani contimporanii merg să trebăluiască, nu să hoinărească, să lenevească şi să se-ndrăgostească), mai adaptând dorinţele şi impulsurile la tehnica de ultimă generaţie (vezi acel selfie pe drum de liane la vreme de seară într-o secvenţă de inspiraţie hollywoodiană de tipul „eu Lena, tu Tarzan!!”). Daaar… un spectacol făcut pentru o „societate a spectacolului” (cum corect demonstra Guy Debord) trebuie să fie – neapărat! – mai spectaculos decât în mod obişnuit… Cu mult înainte de teoretizarea „societăţii spectacolului”, foarte tânărul şi genialul doctor Büchner a realizat importanţa aparenţei, şi-a dat seama că ambalajul strălucitor ia ochii şi fură minţile spectatorilor oricât de versaţi sau blazaţi ar fi aceştia. Combinarea eleganţei „de aparat” a crinolinelor, dantelelor, panglicilor şi perucilor buclate cu acele preocupări triviale ale vulgului, ale servitorimii (de orice grad şi nivel), fructuoasa „colaborare” dintre lenea nobiliară nesilită şi lenea plebee nesocotită nu puteau să nu ofere pretext de râs. Iar trecerile actorilor printre spectatori, atragerea acestora în joc/joacă nu fac decât să omogenizeze curtea regelui Peter, să-i crească (măcar pentru două ore) numărul supuşilor, acum în plină criză demografică. Acea năvală actoricească printre spectatori este unul dintre puţinele exemple unde termenul „animaţie” nu se confundă cu „gălăgie”…

Suntem obligaţi să recunoaştem că, adevărate suflete-pereche, Leonce şi Lena adoptă în mod independent acelaşi modus operandi pentru a se elibera de servituţile pe care le impune rangul: fuga, evadarea dintr-un univers mic şi (aproape) opresiv, obligaţiile meseriei de prinţ/prinţesă devenind greu de suportat mai ales în momentul în care sistemul alege (mai rău, diktează) pentru ei un traseu politic&conjugal comun spre viitor… Un traseu cu multe necunoscute şi – foarte posibil – cu surprize prea puţin plăcute… Desigur, puţintică răbdare şi un dram de reconciliere nu strică, e nevoie de o marjă pentru eventuale negocieri ale statelor (pe care le presupunem) „vecine şi prietene”, vorba unei înţelepte formulări… mai ales în fărâmiţarea politică un pic suprarealistă de atunci…

Curteni din POPO, din PIPI, din PITEŞTI…

Actori din generaţii diferite, dar devotaţi cu suflet şi suflu zeiţei Thalia, folosesc sensibilitatea şi forţa de expresie pentru a le da respiraţie şi contur unor personaje greu (dar nu imposibil!) de întâlnit în viaţa de zi cu zi.

Personajul ca alter-ego dictatorial (ce-i drept, pe durată limitată), anihilatorul (şi substituitorul) personalităţii reale a actorului pe durata spectacolului (mă rog – poate – şi a repetiţiilor), a fost pus în valoare de distribuţia aleasă. Desigur, nu oricine tânăr poate fi Leonce sau nu orice fată poate fi Lena, nu orice doamnă poate fi guvernantă, ai nevoie de multă aplecare (inclusiv fizică) spre romanţiozitate, spre aventură, trebuie să-ţi asumi un comportament revoluţionar faţă de canoanele vremii…

Prinţul Leonce piteştean este un Dan Andrei în mare formă (şi cred) în cel mai complex rol pe care l-a jucat până în prezent la „Davila”, un personaj care cere nuanţe de lirism şi ironie, de elan existenţial şi apatie, o doză mare de defetism (princiar) combinată cu spiritul şi aplombul unui veritabil frondeur. Un frondeur care se înhăitează cu haimanaua epicureică Valerio pentru a reuşi sabotarea şi dinamitarea (e adevărat că Alfred Nobel încă nu se născuse, dar…) convenţiilor sociale. Dar poate că acea cură de natură (sălbatic-africană) i-a priit, s-a bronzat (poate neuniform, că soarele african nu-i lampă s-o plimbi cum ţi-e voia pe epidermă) şi şi-a întâlnit femeia visurilor… aşa că se înapoiază mai cooperant, gata să-şi pună gâtul în jugul guvernării minusculului stat pentru liniştea părintelui, pentru bucuria (şi aplauzele) curtenilor şi – mai ales – pentru propăşirea supuşilor…

Delicateţea fizică a diafanei Ramona Olteanu găseşte în datele prinţesei Lena un câmp de exprimare pe care orice actriţă şi l-ar dori: oscilaţia între dorinţele încă neconcretizate nici măcar mental (d-apăi real) şi tentaţia de a gusta din fructele (africane!) oprite care aglomerează fructiera (sau coşarca) plăcerilor de-abia-de-abia întrezărite. Oferta pe care „echipamentul” de prinţesă-exploratoare, adică albul imaculat al compleului crinolină-umbreluţă, o face arătosului (şi cam speriosului) sălbatic african este într-adevăr o „ofertă de nerefuzat”. Adaptând formula vizuală hollywoodiană „eu Jane, tu Tarzan” la „eu turista, tu băştinaşul” şi cu un pic de topping adrenalinic, prinţesei Lena nu i se poate refuza un preţios trofeu: un selfie cu atrăgătorul sălbatic… obţinut pe principiul romantic-eminescian „mai nu vrea, mai se lasă”… El adică…

Gabriel Gheorghe – cum ziceam, haimanaua epicureică Valerio – contrabalansează atât cât trebuie lirismul defetist al prinţului Leonce pentru a ţine cumpăna dreaptă şi a (re)stabili echilibrul în natură. Şi dacă i se mai întâmplă şi lui să viseze, visele sale sunt mult mai reale, au formă şi culoare de friptură în sânge… şi miros de grătar bine rumenit sau/şi de vin îmbietor-gâlgâitor. Ei, şi dacă prin preajmă se mai nimereşte şi o guvernantă drăguţ-elefantină (din cauză de nas care „citează” o trompă pachidermică), viaţa e tot mai frumoasă, ruşine celor care susţin contrariul! Capabil să justifice mulţimea de măşti pe care le poate purta o biată fiinţă umană, să mai şi ţină discursuri aplaudate şi să contribuie decisiv la ridiculizarea şi decredibilizarea poliţiei, Valerio pare foarte aproape de un Figaro neamţ fără brici, foarfece, lighenaş, dar cu acelaşi aplomb în legarea şi dezlegarea capitolelor intrigii…

Să nu credeţi că Mirela Popescu este doar manipulanta unui soi de ricşă ce conţine o prinţesă ocrotită ca într-un cocon de mătase… Îndeplineşte şi funcţiile unei guvernante grijulii aproape mereu depăşite de ciudatele dorinţe, toane, fiţe, capricii, fasoane, mofturi… ale prinţesei. Ca să se „scoată” cumva să nu fie depăşită de complexitatea sarcinilor de serviciu o mai ajută experienţa de viaţă, vivacitatea minţii şi chiar şi flexibilitatea coloanei vertebrale… Iar după întâlnirea de gradul 3 şi stabilirea jovialei complicităţi cu un bon-viveur de anvergura viitorului ministru Valerio intuiţia 100% feminină îi spune că deja ceva s-a schimbat… în bine!

Vasile Pieca în rolul regelui Peter este pretutindeni în curtea sa de buzunar şi mai peste tot în sala de spectacol. „Filozof la domiciliu” (cum ar fi spus Tudor Muşatescu), îşi domină curtenii aproape aneantizaţi de ştiinţa de carte şi înalta înţelepciune a şefului… şef care, chiar ajuns cu competenţa în înalte sfere ale gândirii, preocupat de simetrie ca de un sistem de referinţă instabil, mereu corectibil, nu vrea să-şi uite poporul şi aşa, spre regească aducere aminte, mai face câte un nod la batistă… şi, mână în mână (sau gând în gând) cu zarurile destinului, se descurcă cu eticheta, păcăleşte (de fapt parodiază cu complicitatea tuturor curtenilor) ceremonia nupţială a prinţului, păcălit fiind de regia lui Valerio. Combinând severitatea de faţadă cu înclinaţia spre ludic, Vasile Pieca trece dezinvolt prin tonurile comice oferite cu generozitate de Büchner şi Cristian Ioan.

De remarcat claritatea mesajului regal care sigur ajunge nealterat şi la curteni (oricât de tembeli), şi la spectatori (oricât de depărtaţi…).

Mirela Dinu este Rosetta, fata frumoasă şi disponibilă, numa’ bună (hèlas…) pentru petrecerea plăcută a timpului liber princiar… Rosetta rămâne un interludiu, o ofertă romantică de dragoste la liber şi fără aşteptări (prea mari). Altfel spus, o fată frumoasă care se dă huţa (că doar n-o să zic – politizând – se balansează) între ceva speranţe, dar fără iluzii… şi niscaiva dorinţe pe care pare că le presupune irealizabile. Rosetta Mirelei Dinu rămâne un moment absolut sexy-romantic şi erotico-poetic într-o vâltoare comică generalizată.

Puiu Mărgescu este mândrul purtător de falsă şi găunoasă solemnitate, mulţumit de sine şi gata de orice pentru a-şi mulţumi regele şi prinţul, pătruns de înalta funcţie şi plin de grijă să nu cumva s-o piardă.

Binomul (că doar trăim în vremuri curat binomiale…) poliţienesc Tudoriţa Popescu – Cristina Caragea reuşeşte să exprime imaginea publică despre poliţia mai oricărui stat: pricepe puţin, se agită mult, aleargă după ţinte false, depăşeşte (cu aplomb!) limitele legale, acţionează (cu mijloace specifice) într-o stare de hybris (ca să nu zic într-o stare de încălcare non-stop a legilor apărate), ce-i drept un hybris feminizat, practicat cu graţie şi voioşie… şi, de când cu dispariţia dronei care le ajuta munca de culegere de informaţie pe teren, chiar ar avea ceva în plus spre anchetare…

Adrian Duţă are rolul maestrului de ceremonii mereu atent la ceremonialul artificial (deh, sarcinile de serviciu…), ceremonios şi artificios, foarte atent la „alunecările” de discurs (cu rezolvări asemănătoare rolului din „Nunta lui Figaro” al aceluiaşi regizor Cristian Ioan, dar ce altceva să mai spunem decât… lume rea şi parşivă…).

Marius Pieca în rolul poetului oficial este sfiosul care se vrea expresiv şi s-ar vrea şi niţel mai mult protagonist dacă nu l-ar împiedica uniformizarea mişcării şi standardizarea gândirii ce organizează viaţa curteanului (de rang înalt) din POPO…

Scenografia Mirunei VARODI, defel claustrofobă din moment ce caută spaţiile largi şi sugestivă cu acea punte între suflete (şi poate) între continente, culturi şi civilizaţii, costumele – după geografie – mai sumare în Africa, mai elaborate în regatul POPO-ului (că aşa-i la noi civilizaţii), demonstrează că se poate face destul şi de efect cu mijloace (relativ) modeste.

Oare ce să fie „Leonce şi Lena”?

„Leonce şi Lena”, această glumă dramatizată a foarte tânărului Büchner – care, dacă ar fi ajuns la timp, ar fi avut şanse mari să câştige concursul organizat de Editura Cotta – pe care (ceva mai) maturul regizor Cristian IOAN a adaptat-o vremilor şi geografiilor cu toatele mereu schimbătoare… ne-a oferit un spectacol care – cu mască sau fără mască, cu dronă sau fără dronă, de mai bine de-un an  – porneşte, cum ziceam, en trombe cu acea urmărire (poliţienească!) a suspectului prin toată sala şi se sfârşeşte en fanfare cu o (neaşteptată şi mascată) nuntă princiară. Adică taman cu acea ceremonie de care mirii princiari au fugit, dar de care n-au scăpat. Mai pe şleau spus – şi răsturnând total una dintre legile lui Murphy – ceea ce începe bine se termină şi mai bine… cel puţin pentru unii/unele. Ce altceva şi-ar putea dori spectatorul? Poate restituirea către spectacol a dronei care era un atu (nu doar tehnic) important în economia spectacolului…

Interogaţia de final „Sau mai bine să construim un teatru?” primeşte răspunsul concret: Păi DA, mult mai bine, şi chiar acum! Pentru că teatrul se (re)construieşte cu fiecare spectacol: se reproduce atmosfera de basm scenic, se (re)confirmă talentul şi dăruirea actorului, se îmbunătăţeşte starea spirituală a spectatorului. Poate că teatrul piteştean avea nevoie enfin de un final en fanfare cu actorii pe post de atlanţi vivanţi şi actriţele ca adevărate cariatide portante şi vivante… Pentru că dumnealor actorii susţin şi însufleţesc cărămizile teatrului şi fiecare îşi merită (măcar) propria statuie efemeră cu soclul la purtător, fie acest soclu chiar şi o modestă (dar solidă) cutie inscripţionată cu numele statuii vii pe care o susţine.  

Şi dacă sub competentul management al noului ministru al curţii Valerio toţi cei care vor să muncească şi să-şi câştige pâinea cu sudoarea frunţii vor fi declaraţi nebuni periculoşi pentru ţară şi dacă Ăl de Sus în marea sa generozitate le va oferi tuturor umbră bună contra arşiţei, dacă va trimite macaroane, smochine, pepeni, dacă cetăţenii vor primi voci melodioase, trupuri atletice şi o religie comodă, atunci da, raiul va fi chiar aici/acolo în regatul POPO… Se îndoieşte cineva?

Spectacolul de la „Davila” imaginat de Cristian Ioan, la care echipa piteşteană s-a înhămat cu plăcere şi dăruire, demonstrează – încă o dată! – că textele clasice nu sunt nişte vechituri bune doar să scoată din sărite nişte elevi plictisiţi de pe la şcoli cu promovabilitate scăzută, ci sunt întâmplări oricând bune de recitit, de actualizat (pardon, „de ambientat”) de regândit, de retrăit… Şi de revăzut de câte ori se oferă ocazia… Simpatic, haios, amuzant şi, ca la multe comedii, poţi să râzi în voie fără să sapi prea adânc căutând raţiunile profunde ale amuzamentului, o piesă şi un spectacol care consacră o revoluţionară răsturnare de paradigmă existenţială: aici, la Büchner şi Cristian Ioan, cerinţele primordiale nu sunt cele de hrană şi securitate (individual!), ci de libertate şi dragoste… Currrat revoluţionar ar zice poliţistu’ Pristanda!

Poate că – aşa mi s-a părut – în piesa foarte tânărului Georg Buchner (mai mult decât despre fuga de măritiş/însurătoare) este vorba despre condiţia de fiinţă gânditoare a acelei trestii pascalian-existenţiale, omul fără majuscule, omul obişnuit la nivelul căruia „coboară” cei doi prinţi ameninţaţi de nedoritele căsătorii. Sau poate/şi despre teme de nelipsit ca relaţia dintre adevăr şi esenţă, despre duelul dintre dorinţă şi putinţă, despre iluzie şi realitate, despre hotarul nestatornic între aceste domenii, nici dânsele (dumnealor domeniile!) foarte clar definite…

De ce (abia) acum?

Am început de câteva ori să scriu acest articol (şi am tot amânat terminarea lui…) dedicat acestui foarte reuşit spectacol pentru că de câte ori am avut curiozitatea să-l văd am sesizat diferenţe între spectacole, mici diferenţe, explicabile şi – aş zice – uşor de evitat. Aşa că ceea ce a rezultat ca demers cronicăresc poate fi socotită o medie a percepţiei asupra celor 4 (da, patru!) spectacole pe care le-am văzut (până în prezent… Ceea ce nu-i mare lucru având în vedere faptul că spectacolul cu „Leonce şi Lena” de la „Bulandra” l-am văzut la premiera din primăvara lui 1970 (prin martie, cred) şi în următorii ani de vreo 7-8 ori… şi n-a fost o exagerare, merita din plin spectacolul lui Liviu Ciulei cu Virgil Ogăşanu (Valerio), Ion Caramitru (Leonce), Irina Petrescu (Lena), Valy VoiculescuPepino (guvernanta) şi Marin Moraru (regele Peter).

În spectacolul gândit de Cristian Ioan tehnica nouă pune şi ea serios umărul la realizarea spectacolului şi se dovedeşte (mă rog, nu şi la ultima reprezentaţie) că dronele pot fi utile în Irak sau Siria, dar şi în sala de spectacole de la „Davila”. Dar absenţa dronei la cea mai recentă reprezentaţie mă face să cred că poate, după mai bine de un an de serviciu, echipamentul respectiv a intrat într-un proces de revizii şi reparaţii pentru a fi gata de zbor (şi urmărire a suspecţilor) şi în viitoarea stagiune. Aşa să fie!!! Iar dacă va fi vreo problemă de investiţii, păi să lansăm o subscripţie pentru a salva ideea originară a spectacolului…

2 Comentarii

  1. Imi place articolul si ma bucur sa aflu ca la Pitesti aveti un teatru pe cinste.Se pare ca va preocupa viata culturala.Felicitari.

Lasa un raspuns