Costel Butoi – in memoriam

0
311

*Cristian SABĂU

În fiecare an, facebook, colaborator tenace şi cu memorie durabilă, îmi aduce aminte că la 17 ianuarie este aniversarea lui Costel Butoi. Deja de 7 ani urările de felurite stări şi întâmplări care de care mai bune şi mai minunate nu-l mai ating, pictorul Costel Butoi s-a desprins de viaţa pământească şi poate s-a întâlnit cu acele făpturi din afara Terrei (sau poate doar imperceptibile nouă, celor tereştri). Şi poate că şi talentele sale sunt apreciate la justa valoare în altă dimensiune… Dar, amintindu-l pe Costel Butoi, am folosit cuvântul pictor, ipostaza în care l-am cunoscut cât am reuşit, în ultimii săi 13 ani de viaţă. De fapt, Costel Butoi a fost un creator cu manifestări remarcabile în mai multe domenii. Cu multă plăcere am citit rândurile pe care mi le-a adresat unul dintre puţinii prieteni din tinereţea rădăuţeană ai lui Costel Butoi, Matei Vişniec, cu vreo săptămână înaintea ediţiei 2019 a târgului de carte Gaudeamus. Matei Vişniec (pe care în continuare îl consider ca singurul candidat român cu merite reale şi cu ceva şanse la Premiul Nobel) şi-a propus ca, pe baza unor texte risipite în tinereţe pe la prieteni şi adunate acum, să realizeze un volum care să arate o altă faţetă a creatorului Costel Butoi, aceea de poet.

Chip lovit…

Suntem puţini cei care l-am cunoscut foarte bine pe Alexandru Constantin Butoi. Cred că formăm un fel de cerc aproape secret. Ne-am hrănit din universul său fabulos, dar şi din fiinţa sa oarecum cristică, discretă, dar şi frământată. Alexandru avea o tandreţe interioară infinită, zâmbea aproape la fiecare cuvânt pronunţat şi iradia prietenie inteligentă. Nicio secundă nu era pierdută în compania sa.

Alexandru Constantin Butoi s-a născut în Oltenia, a absolvit artele plastice la Cluj şi a trăit multă vreme în Bucovina. Acolo l-am întâlnit, mai precis la Rădăuţi, oraşul pe care l-a transfigurat prin talentul său, deşi puţini rădăuţeni au înţeles atunci acest lucru. Ceea ce îl adusese la Rădăuţi fusese o poveste de dragoste (cum altfel?), mai precis soţia sa, Stela, profesoară de franceză. Acolo li s-a născut şi copilul, un băiat căruia i-au pus un nume dacic: Cotiso.

Eram tineri, dar şi maturi când a început prietenia noastră, prin 1980. Ne puneam aceleaşi întrebări legate de sensul creaţiei, de misiunea artei, de cum trebuia trăit ca să nu facem concesii de niciun fel. Costel obţinuse un atelier la Casa de Cultură din Rădăuţi şi de fiecare dată când îl vizitam acolo parcă intram într-un spaţiu magic, se deschidea o uşă spre lumi surprinzătoare, spre limbaje misterioase. Eu îi admiram picturile, el îmi admira cuvintele. Din când în când Costel îmi citea şi câte un poem de-al său, dar cu un fel de vinovăţie pe chip, ca şi cum mi-ar fi spus „scuză-mă că intru pe domeniul tău, nu o fac decât ca să-mi stimulez imaginaţia”. Abia acum, citindu-i acest volum extras din arhivele sale, îmi dau seama însă cât de mult îl fascina şi cuvântul, nu numai imaginea, şi ce poet înnăscut era.

După căderea comunismului, Alexandru Constantin Butoi a fost primit în Uniunea Artiştilor Plastici, a început să expună mai des, a călătorit în Franţa, a avut o memorabilă expoziţie la Institutul Cultural Român de la Paris… S-a despărţit la un moment dat de Bucovina pentru a se instala cu familia la Piteşti, într-un atelier mai mare, căutând şi apropierea de Capitală… A continuat să construiască lumi, evoluând în afara modelor şi aproape în afara timpului. Poate că din acest motiv rezistă atât de bine în timp personajele sale stranii, figurile sale mirate, extraterestre… Câteva dintre pânzele sale mă privesc zilnic de pe pereţii apartamentului meu de la Paris şi din casa părinţilor mei de la Rădăuţi.

Viaţa nu l-a lăsat pe Costel să ajungă la vârsta de 60 de ani. Extratereştrii săi şi personajele sale mitologice l-au înşfăcat şi l-au tras poate într-o lume mai puţin meschină şi grăbită. Dar plecarea sa a fost dureroasă, pusă sub semnul suferinţei şi al unei boli pe cât de rare, pe atât de ciudate.

Mă gândesc, acum, cu vinovăţie la prietenul meu. Eu însumi înşfăcat de viaţă am fost departe de el în momentele sale cele mai triste. Dar poate că prin această carte de poezie restabilesc comunicarea cu el. Din arhivele sale, familia sa, precum şi câţiva prieteni apropiaţi, Daniel Pişcu şi Dina Hrenciuc, au reconstituit un parcurs poetic. Titlul cărţii, „Umbra rănilor”, mă trimite la ceea ce a resimţit, poate, în ultimii săi ani de viaţă acest creator de frumuseţe cu miez. Sunt aproape sigur că a plecat dintre noi cu o rană în suflet, legată nu atât de boală, ci de faptul că nu a avut timp să-şi consolideze relaţia cu publicul. Prin această carte, noi, cei care în anumite momente i-am fost publicul cel mai devotat, încercăm să restabilim un vag echilibru.

Poemele sale ar trebui, cred, citite în tandem cu universul său vizual. Un album cu ceea ce a însemnat parcursul de artist al lui Alexandru Constantin Butoi va urma în mod logic. „Chip lovit” este titlul unuia dintre poemele sale. Nu ştiu de ce, mi s-a părut că se potriveşte cu aceste rânduri. Chipurile imaginate de el, pe care le revăd şi care continuă să mă tulbure, sunt însă vesele şi sprinţare, doldora de întrebări şi de enigme, deci pline de viaţă. Ele sunt plăsmuite de Alexandru Constantin Butoi pentru un drum lung, cum este şi ARTA pe care a servit-o cu majuscule.

Matei Vişniec

 

***

Puţine ar mai fi de scris despre Costel Butoi după rândurile lui Matei Vişniec… Şi pentru că de 7 ani Costel Butoi nu mai creează nici în pictură, nici în poezie, reiau rândurile publicate acum vreo două decenii cu prilejul vernisajului uneia dintre expoziţiile sale…

Născut în Dolj, dar format în Ardeal (absolvent al Institutului Ion Andreescu din Cluj, 1979), şi-a început cariera artistică în Moldova de Sus, mai precis în Rădăuţii Bucovinei. Este de înţeles de ce anumite motive (şi secvenţe) rădăuţene apar destul de des în pânzele sale. Membru al UAP din 1990, Costel Butoi are deja o operă plastică importantă alcătuită pe mai mult de trei decenii şi proiectată pe capitole de creaţie, pe teme care domină cu autoritate anumite perioade. Pentru că este evident, Costel Butoi are teme care revin frecvent pe pânzele sale, subiecte care-l urmăresc obsesiv, peisaje pe care – periodic – le revizitează poate pentru a retrăi emoţiile de altădată. Pe modelul unui Utrillo român al începutului de mileniu III, atras de peisajul urban (dar nu numai), Costel Butoi poate extrage din fotografii şi ilustrate informaţie suficientă şi pretabilă la prelucrare plastică în aşa măsură încât din „model” mai rămâne doar ideea. Deşi recente, tablourile sale par să aparţină unor maeştri deja validaţi de istoria picturii. Au culorile, ştiinţa armonizării volum-culoare şi până chiar şi patina… Costel Butoi pare să fie îndrăgostit de Veneţia ca un vedutist de-acum 200 de ani. Desigur, laguna Veneţiei cu greu ar putea lipsi din palmaresul vreunui pictor. Dar nu numai Veneţia îl atrage, ci şi arhitectura burgurilor transilvane: Turnul Sfatului din Braşov sau mai multe secvenţe sibiene, dintre care Aleea Scărilor pare să fie favorită la locul întâi. Costel Butoi alege locuri cu care privirea publicului, dar şi a pictorului sunt obişnuite şi pe care le trece prin filtrul sensibilităţii proprii. În forma finală a tabloului realitatea este mai mult citată decât redată. Efectul este că locul poate fi citit, recunoscut, dar mai importantă decât locul pare a fi aura locului, parfumul unui colţ de oraş, al unui pod, al unei scări. Aşa cum „Oameni mâncând cartofi”, tabloul lui Van Gogh, pare că emană miros de cartof copt, la Costel Butoi culoarea şi aerul unei căpiţe de fân sunt atât de vii şi pregnante încât celor hipersensibili le-ar putea declanşa un acces de rinită alergică…

Dragă Costel, rândurile acestea sunt o dovadă că nu te-am uitat, ne pare rău că ne-ai părăsit atât de devreme, îţi mulţumim pentru opera pe care ne-ai lăsat-o (şi pe care ştiu că o considerai în curs de elaborare) şi ne gândim mereu la tine… Nici n-aş avea cum să nu mă gândesc pentru că singurul tablou pe care-l am în apartament este pictat de tine şi chiar şi locul în care este amplasat este ales tot de tine (ce-i drept, erau puţine opţiuni, alegerea mea fiind să trăiesc într-o adevărată bibliotecă…). Şi îi mulţumesc nu doar lui Matei Vişniec, ci şi Mariei Antoniac pentru portretul pe care ţi l-a făcut atunci demult, în tinereţea rădăuţeană.

***

Poeme alese de Matei Vişniec pentru volumul „Chip lovit” aflat în curs de elaborare:

Discipolul serii

Ea se oprea mereu

Cerşindu-şi ochiul

celor din jur

ea nu primea altceva

decât ecoul acelei

procesiuni continue

apoi îşi privea tăcută trupul, undeva…

peste timp şi ruga

arborilor o scria în piele

ca un supus discipol

se înserase peste

aluviunile sângelui şi

ea se oprea şi nu se oprea

 

Trupuri însingurate

Stăm lipiţi… parcă de la începutul lumii

şi totuşi în fiecare clipă ne căutăm

de ceva ce ne-ar mai putea lipsi

de vreun gând inventat pe furiş

de-un albastru… da,

un albastru mai cald

încălzit nu de stele

de altceva mai cald

de piatra preţioasă prinsă-n inelele noastre

ce ard

un început neinventat

ne doare

cum pe lupul hăituit

culcuşul cald şi părăsit

acelaşi ochi sărutând o pală de vânt

aceeaşi limbă unui singur cuvânt

o, trupuri însingurate,

adunaţi-vă urmele înzăpezite

cum merii umbra florilor primăvara

 

Partituri refuzate

Tot mai departe

mâinile acelor prieteni

– filamente agăţate în sârmele unei partituri

refuzate

şi spasmul jocurilor fluide

şi neîncăpătorul palat al secundei

tot mai departe

o ceaţă în pulberi le acoperă

până şi ultimul tremur

al cuvintelor ce-au rămas nerostite

când orice culoare migrează

din albul măr

şi orice fibră se-nmoaie

în coaja mustită şi neagră

tot mai departe

chipul lor logodind aerul

cu lumini frânte-n veurile cearcănelor

scriitură al cărei înţeles îmi rămâne străin

şi ultimul salut

tot mai departe

Numărătoare inversă

Ai frăgezit vreun pustiu

cu dor de iarbă

când bobul de apă

în toiul luptei e victorios

ai prins din gura vântului

un sclav de praf

pentru casa viselor care te năruie

în tine ai ars

norul cel cuminte

când umbra lui te strânge şi

focul din piatră sufletul ţi-l macină

când carnea şi gândul

dorm laolaltă

încerci să spargi oglinda ce-ţi arată

întoarsă lumea ei

dospită în imagini lăptoase unde

osul nu cântă…

cocleşte şi curge

vezi… braţul tău metalic

se îndoaie când mierla îl atinge

şi-n ochi de lumină

scutul frunţii se-ntunecă

gustul trecerii prin zid aduce

pe tavă o numărătoare inversă şi

armele toate le întorci spre tine

un înger respiri

Trup

picurat pe frunze

clepsidră – atom cu braţe inegale

noapte – zi – celulă

noapte – zi – celulă

linie suptă

irisul

născător de statui străvezii

plânsul

înghiţitor de inimi

râsul

frunte-nvelită-n coral

triumf sortit ploii

în ochiul solar

trup desfrunzit

pe urmele gândului

împăturind ecouri

vis cu granit

zburat printre degete oarbe

laguna ispitei – dur anotimp

în scâncete surde un înger respiri

al golului…

împresurat de stafii cu pieile ude

în colbul-nadir

trup de-mprumut

locul dintâi îl pierzi

răscolind în cenuşă chipul avut

umbre ascunse-n lumină

biruite spre nopţile lungi

trup picurat pe frunze

trup desfrunzit

răscolind în cenuşă

trup de-mprumut

În mijlocul drumului

Feerica stare…

mă prindă în mijloc de drum

când trotuarul din stânga

ca un prieten îndatorat se face că

nu mă vede şi cel din dreapta

jubilează la orice poticnire

şi şoaptă a neputinţei mele

trec mai departe

nepăsători

în turme trec… toţi

şi eu rămân

să filmez asudând

acest câine într-o baltă de sânge,

o pungă de plastic pe care peşti-fantomă

desenează ilegale acvarii,

aceleaşi urme ale unei maşini preistorice

al cărei motor se înfundă din ce în ce mai des

Lasa un raspuns