Cinema „Curcubeu” – loc de muncă, pătimire şi visare

0
185

*Cristian SABĂU

*foto Augustina IOHAN

Este un fapt deja dovedit: toate poveştile care au ca ingredient central sexul sunt picante. Dacă au ca protagonist un profesionist al sexului, sunt şi mai picante. Poate că deja s-a clişeizat faptul că dramaturgi de sex feminin scriu (nu neapărat, dar de multe ori) piese feministe. Sigur este că, prin „Fata din curcubeu” imaginată de Lia Bugnar, încă un text despre precara condiţie umană (şi despre şi mai precara condiţie a femeii) se adaugă la literatura recentă a lumii. Un text în care autoarea apasă pe cuvinte care cer dăruirea fizică şi corzile sensibilităţii actriţei destinatare a rolului, un talent şi o vibraţie care aduc spectatorul aproape de personaj şi îl fac să empatizeze cu acesta, interzicându-i categoric neutralitatea emoţională.

 

Lia Bugnar-Buhagiar, o feministă misogină, polivalentă şi generoasă

Lia Bugnar-Buhagiar (Bucureşti, 4 ianuarie 1969) a absolvit Academia de Teatru şi Film din Bucureşti, secţia Actorie, promoţia 1995 (clasa profesor Sanda Manu). Talent polivalent, de peste două decenii este una dintre prezenţele cele mai interesante din lumea spectacolului românesc, cu interese multiple şi o paletă de exprimare artistică foarte variată. A început să joace (din 1996) mai întâi la Theatrum Mundi, unde a apărut în Noaptea de Ferragosto de Aldo Nicolaj (regia Sorana Coroama-Stanca), Levantul, după Mircea Cărtărescu (regia Cătălina Buzoianu), Poate Eleonora… de Gellu Naum (regia Alexandru Tocilescu), Funcţionarul destinului de Horia Gârbea (regia Vasile Nedelcu). A jucat, de asemenea, la Bulandra, în Beckett de Jean Anouilh, pus în scenă de Adrian Pintea, şi la Teatrul Mic, în Popcorn de Ben Elton (regia Răzvan Savescu). A fost şi prezentatoare TV (la Prima TV), a apărut şi în distribuţia filmului Patul conjugal al lui Mircea Daneliuc.

Autoarea Lia Bugnar, „cea mai misogină dintre feministe” cum se autoevaluează, a început să scrie (din 1998) texte de scenă, mai întâi pentru Grupul Vouă. Apoi scrie texte de teatru cu predilecţie pentru scene alternative complementare (sau concurente?) teatrului instituţional: Oferta de serviciu, Femeia din manuscris, Aici nu se simte, Oase pentru Otto. Şi dacă tot s-a pus pe scris, păi scrie şi scenarii de film („Cobai”, împreună cu Vali Florescu, „Camera ascunsă”, lungmetraj, regia Bogdan Dumitrescu, „După ea” şi „Bună, ce faci?”, regia Alex Maftei).

Jaloane importante din activităţile sale de actriţă, scenaristă şi regizoare sunt

Şapte dintr-o lovitură – Teatrul Naţional Bucureşti, regia Ion Caramitru, 2008,

Jocul de-a adevărul – Teatrul Metropolis, regia Dorina Chiriac şi Lia Bugnar,
Stă să plouă şi Fir’mituri – Teatrul LUNI de la Green Hours, regia Dorina Chiriac,

Aici nu se simte (publicată cu titlul Omul de zăpadă) – Teatrul LUNI de la Green Hours, regia Al Dabija. Este cunoscută (cum spuneam, ca actriţă, scenaristă sau regizoare) nu doar în teatrele din România, ci şi în străinătate, talentul şi competenţele teatrale variate fiind onorate cu premii şi nominalizări (un exemplu: Fringe Festival Dublin, 2004). Acest curriculum greu de fapte semnificative al autoarei (sau mapă profesională?) este confirmat prin „Fata din curcubeu”, un text în care Lia Bugnar explorează degradarea femeii condamnate la prostituţie. Degradare dictată de reguli sociale strâmbe, cutume culturale deformate şi frame-uri (construcţii ideatice) devenite pattern-uri (şabloane comportamentale) potrivit cărora femeia este vinovata de serviciu a societăţii, cea care decontează toate relele. Un decont în general foarte-foarte piperat care uneori (din păcate, de prea multe ori) presupune chiar plata cu viaţa.

Oferind acest rol al fetei din curcubeu, Lia Bugnar s-a dovedit o generoasă faţă de colegele sale Tania Popa, Ilona Brezoianu şi Marcela Motoc. Pentru că, după ce „Fata din Curcubeu(l rusesc)” a Taniei Popa a împlinit 100 de reprezentaţii şi a închis porţile, rolul a fost preluat de alte două actriţe în forme adaptate personalităţii fiecăreia, precum şi publicului predilect (să nu-i spunem ţintă că prea sună a sporturi posibil-ucigaşe). Îmi închipui că Lia Bugnar s-ar fi văzut şi pe sine în acest rol pentru că nu în fiecare zi ai la dispoziţie o partitură care trece prin suişuri şi coborâşuri de stări şi emoţii, prin momente de improvizaţie (şi interacţiune cu publicul). Încă o partitură ce tranşează şi cântăreşte condiţia umană după cea deja compusă din petice (ei, hai, din Felii) de către Lia Bugnar şi Ofelia Popii la teatrul sibian „Radu Stanca”. Cu experienţa scenică mai sus arătată, este evident că Lia Bugnar ştie cum să incite actorul şi să excite publicul, provocându-i reacţii emoţionale, dar şi solicitând un efort de (re)considerare, de (re)cântărire a temei, a subiectului, a feliei de viaţă prezentate. Povestea prostituatei care (supra)vieţuieşte într-un adăpost improvizat din nişte lăzi de carton şi se întreţine (nu prea bine) din servicii sexuale prost plătite pe care le furnizează unor clienţi nu tocmai înstăriţi este o premisă certă a captării atenţiei şi bunăvoinţei spectatorului.

Un leu pentru… o cauză bună

De la dialogul cu spectatorii cărora le cere câte un leu pentru o cauză bună (pentru o bancă a omeniei sau poate pentru a hrăni o pisică „cu aere şi mers de aristocrată, nu de maidaneză hămesită”) începe să se depene povestea vieţii prostituatei de categoria a III-a, o poveste tristă şi mişcătoare. Probabil că sunt destui cei care cred (şi au destule motive s-o creadă) că poveştile tuturor prostituatelor, indiferent de categoria, de clasa, de mediul şi portofelul clienţilor, sunt poveşti triste. Dar, între atâtea poveşti triste, aceea trăită de această fată a Liei şi Marcelei care lucrează în ultimul rând al Cinematografului Curcubeu, oferind servicii sexuale în timpul proiecţiilor, este un exemplu de tristeţe nu doar individuală, ci şi socială. Un cinic ar putea spune că locul de muncă de la „Curcubeu” cu servicii de cultură şi sex la pachet poate conduce şi la şlefuirea culturală nu doar a prestatoarei de servicii, ci şi a clienţilor domniei-sale. Dar povestea vieţii sale şi romanţele sale o diferenţiază net, îi oferă nu doar un rol social, ci şi o individualitate umană proprie. Oferindu-şi trupul folosirii publice, dar păstrându-şi rezerve de ingenuitate, în timp ce prestează servicii sexuale în ultimul rând al Cinematografului „Curcubeu”, eroina Liei şi Marecelei visează la momentul în care viaţa sa va cunoaşte o turnură esenţială: visul maxim ar fi – în paşi mărunţi – mai întâi să lucreze nu în sala de cinematograf, ci într-o cameră de hotel şi poate mai apoi chiar la domiciliu. Şi apoi, cândva poate că ea târfa se va transforma în proprietara unei tonete de îngheţată. Să vândă ieftin îngheţata şi unora să le-o dea chiar gratis… este visul de maximă bunăstare personală pe care-l nutreşte. Chiar dacă mai are o ţinută de gală cu pantofi cu 2-3 numere mai mari decât măsura piciorului, aceasta n-o ajută prea mult pe eroină să iasă din condiţia sa de prostituată. Şi dacă singura propunere de căsătorie ce i-a fost făcută de un băiat, care timp de o lună a stat pe scaunul din faţa ei şi a fost practic martor la faptele sale („un act sexual se aude şi peste bombe, şi peste pistoalele cowboy-ilor”), ea a fost atât de încurcată încât a ezitat să spună „DA!”, ratând astfel ieşirea din condiţia de prostituată.

O prostituată orfană şi cinefilă

Reţeta Liei Bugnar pare simplă: o fată autentică având o viaţă autentică (şi mizerabilă)

plină de momente de duritate socială şi relaţională. O fată cu un univers personal, mama, tata şi sora sa geamănă Vera, cu toţii trecuţi în mod dramatic în altă dimensiune, dar care constituie încă sistemul de referinţă al eroinei. Prostituata de la „Curcubeu” recurge frecvent la amintirea celor dragi, poate pentru a nu se pierde (definitiv!) pe sine, pentru a rămâne ancorată în trecutul din care încă mai extrage.

Moarte prin proprie voinţă, atât broscuţa ţestoasă Matusalema, cât şi mama spânzurată din scaunul cu rotile sau sora geamănă moartă într-un accident de patinaj cu spargerea gheţii sunt încă vii în imaginea eroinei. Îşi aminteşte cu duioşie de broscuţa ţestoasă Matusalema pentru a cărei permanentizată rămânere în familie a fost găsită o soluţie pe cât de ingenioasă, pe atât de extremă: după neaşteptatul deces a fost transformată în veioză de mama celor două gemene. Ca să se amuze, atunci când îi este greu, prostituata retrăieşte partea poetică a vieţii – copilăria şi intrarea în adolescenţă când discuţiile în familie se purtau numai versificat, iar culmea poeziei familiale a fost secvenţa în care s-a demonstrat că poate combate (foarte eficient!) hoţia.

Poate nu fără motiv prostituata franţuzoaică îşi aminteşte bine filmele neorealismului italian, mai ales ale unor mari regizori ca Fellini şi Antonioni (îşi aminteşte cu multă plăcere de Giulietta Massina şi de colega sa Cabiria…) sau ca Almodovar şi Woody Allen… Şi cum o iubea Robert de Niro pe balerina din „A fost odată în America”, şi cum, de tare ce-o iubea, a violat-o într-o maşină de faţă cu şoferul… Şi cum şi-ar fi dorit s-o ia şi pe ea un domn aşa cum Richard Gere a luat-o pe Julia Roberts, tot curvă şi ea… Ca şi în neorealismul italian, în filmele lui Fellini sau Antonioni, într-o zonă de dramă autoarea Lia Bugnar plasează un contrapunct, un moment de respiro, de uşurare: o gustare şi câteva înghiţituri de alcool servite, fără a uita eticheta, într-o locuinţă construită din câteva cauciucuri…

„Fata din Curcubeu” este un text (şi un spectacol) ca o felie verist-naturalistă, dar fără să existe vreun moment în care drama târfei care suferă şi speră să se lamineze trecând în melodramă. Nici măcar în finalul poate cam facil şi uşor convenţional (dar abundent în emisiunile TV şi ziare) în linie cu stereotipurile sociale şi deja foarte comun cu moartea celui slab, a marginalizatului sub pumnul celui tare, al „omului legii” devenit omul fărădelegii. Chiar, gândind o zi în prelungirea poveştii Liei Bugnar (în acea day after), mă întreb oare ce titlu i-ar fi putut da ziarele corrrect-politice unui prea des întâlnit fapt divers? „O prostituată a fost găsită moartă”? „Ucisă în bătaie de făptuitori necunoscuţi”?

Este remarcabilă coerenţa între text şi trăirea de pe scenă. Eroina urcă şi coboară câte o treaptă, câte două sau câte trei stări din gama emoţiei, în crescendouri evidente de stare şi fremătare interioară. Prin combinarea dramatismului evenimenţial cu lirismul difuz şi cu repertoriul pasional al şlagărelor pariziene interpretate de Marcela Motoc într-o notă personală, fără a trăda originalul lui Edith Piaf, realizează un one-woman-show de mare clasă.

Prostituata franţuzoaică a Liei Bugnar şi Marcelei Motoc (întocmai ca şi rusoaica Taniei Popa de-acum ceva ani) este clar conturată şi adevărată, o fiinţă care-şi pune sufletul pe masă, îl extrage cu greu din carnea trupului martirizat de mecanismele sociale. Rezervoarele de unde iese spectacolul sunt copilăria îndepărtată şi fericită şi actualitatea mizeră, dar (până la un punct) suportabilă în numele unui ţel, al unui proiect ce pare realizabil. Pentru că, după o copilărie şi o adolescenţă ferite de griji, într-o familie unde a fost iubită şi pe care a iubit-o, într-un interval de timp scurt îşi pierde universul protector. Reacţia fetei este la propriu incendiară: dă foc casei în care a fost fericită. După care pentru eroina poveştii viaţa a fost un şir de mutări obligatorii, de parcurs cu obstacole şi sens unic: spre adâncirea în mizerie, spre practicarea celei mai vechi meserii (era păcat să pierd clişeul ăsta…), spre însingurare, frustrare şi nefericire.

Acest duo feminin Lia şi Marcela alcătuieşte capetele curcubeului pe care se povesteşte, se dansează şi se cântă viaţa fetei care a ajuns damă de consumaţie, bun de larg (şi foarte puţin pretenţios) consum ce oferă plăceri unor clienţi care intră în sala de cinematograf după începerea filmului şi pleacă înainte ca acesta să se sfârşească. Poate că nu-i interesează genericul de final, foarte satisfăcuţi fiind cu ceea ce se petrece între acele momente pe fotoliul cu numărul 13…

Impermeabilă la răutatea umană, eroina Liei şi a Marcelei primeşte loviturile vieţii mereu în picioare, cu o mare rezervă de omenie ce o face să reziste relelor tratamente de care are parte din plin. Altruismul şi simţul (extins al) datoriei de om ale acestei fete de plăceri sunt ilustrate de un amănunt al poveştii: într-o seară, neplătită şi bătută de un client, cu un ochi învineţit şi o buză spartă, nemâncată, vine spăşită şi ruşinată nu de toate cele păţite, ci pentru că nu reuşise să-i aducă ceva de mâncare pisicuţei negre care o aşteaptă răbdătoare şi înţeleaptă, sperând să-şi primească porţia de hrană. O pisică neagră deocamdată fără nume pentru că atunci când îi dai nume unei fiinţe eşti responsabil faţă de ea, şi fata noastră n-are mijloacele de a ocroti o fiinţă…

După ce am văzut varianta „rusească” a Taniei Popa, m-am întrebat de ce alesese tocmai o rusoaică. Bănuiam că era un text la sugestia actriţei care-i ridica la fileu posibilitatea de a interpreta (răvăşitor!) câteva romanţe ruseşti. Dar iată că, după ce a fost ţigancă în interpretarea actriţei Ilona Brezoianu pentru românii din Anglia, iar acum, emigrând în Franţa, prostituata Liei Bugnar pătrunde în trupul Marcelei Motoc, se adaptează mediului, se şlefuieşte şi se parfumează cu Chanel (N.5?)…

Desigur, ne-am putea pune câteva întrebări. Oare ce semne, ce simboluri a presărat autoarea în povestea cu prostituata? Oare de ce este sora rămasă în viaţă a surorii sale gemene înecate sub gheaţa lacului? Oare de ce o aşteaptă (doar) o pisică neagră? Oare de ce stă ea mereu pe locul nr. 13? Să fie oare semnătura sorţii (acele ursitoare bete care transformă soarta în condamnare) care i-a decis statutul de prostituată conjugat cu vocaţia neîmplinirii, nefericirii? Biiine, întrebările le-am pus, ne gândim la ele, da’ nu înseamnă că şi răspundem… câte întrebări nu rămân fără răspuns…

Succesul – doar autosfâşierea pe scenă, seară de seară

Lia Bugnar şi Marcela Motoc dau carne şi simţire personajului construind din cuvinte şi trăiri lirismul dramatic al periferiei vieţii. Lirism prezent în suficientă măsură în viaţa oricât de umilă şi mizerabilă a unui om chiar şi lăsat pe întuneric de un „Dumnezeu care s-a îmbătat şi a stins lumina din greşeală”. Un gest divin care generează o dramă umană  inevitabilă, efect al interacţiunii unui individ prea sensibil cu o societate prea pragmatică, prea grăbită şi mult prea indiferentă la semnalele SOS ale fiinţelor aflate în pragul naufragiului. Drama inevitabilă ce survine din ciocnirea conformismului social ireconciliabil cu libertatea aproape absolută oferită de ruperea legăturilor convenţionale cu restul lumii. O lume în care această târfă cu respect (şi multă, multă sensibilitate) pentru o umanitate neglijentă, obişnuită cu duritatea celorlalţi, remarcă imediat comportamentele deviante, ciudate, mult diferite faţă de media socială. Comportamente rare, rarisime chiar, caracterizate prin fineţe şi generozitate pe care târfa le detectează şi le savurează, dar din delicateţe se jenează să profite de pe urma lor.

Marcela Motoc, această actriţă foarte feminină şi delicată care îşi înzestrează personajul cu o combinaţie remarcabilă de forţă morală şi fineţe emoţională, oferă în „Fata din Curcubeu” o oră de nefericire retrăită şi cântată într-o limbă franceză impecabilă. Cred că şi vrăbiuţei Piaf i-ar fi plăcut… acel vibrato delicat şi dramatic din vocea Marcelei Motoc.

O poveste de viaţă emoţionantă contrapunctată de şansonete tulburătoare (chiar şi fără înţelegerea textului) din repertoriul unicei Edith Piaf („Pa-dam, pa-dam”, „La vie en rose”, „Milord”, „Rien, rien”) îi oferă Marcelei Motoc posibilitatea parcurgerii întregii game a nefericirii actuale, cu paranteze în care actualizează fericirea trecută. Aş putea spune că spectacolul Marcelei Motoc a fost ca o îmbrăţişare delicată, dar fermă de sfârşit de toamnă romantică.

Curcubeul, acest arc-în-cer cum îi spun mai poetic francezii, i-a fost prostituatei cu inima de aur şi loc de muncă, şi scară spre înălţimi culturale şi sufleteşti. Un loc de muncă unde mai mult se dăruie decât se vinde şi unde oferă nu doar plăcere sexuală, ci şi tandreţe şi omenie învăluită în discreţie profesională şi fineţe intrinsecă.

Ca s-o citez pe Marquise du Parc, dansatoare şi actriţă în trupa lui Molière, „e foarte simplu să fii actor, trebuie doar ca în fiecare seară să-ţi dai sufletul pe scenă”. Faptă pe care Marcela Motoc, revenită după un scurt sejur parizian („scurt” de vreo duzină de anişori), o îndeplineşte cu conştiinţa unui adevărat ritual (inclusiv contabilicesc): câte spectacole, atâtea sfâşieri ale sufletului.

***

Într-un interviu de-acum câţiva ani, Lia Bugnar se declara o „vânătoare a dansului pe sârma emoţiei spectatorului” (sau cam aşa ceva), intenţia ei declarată şi total asumată fiind aceea de a-l trece pe spectator prin toate stările sufleteşti, de a-l buimăci cu întorsături (mai fine sau mai abrupte) ale poveştii, aşa încât bietul de el să nu mai ştie dacă să râdă sau să plângă („să-şi uite casa, să-şi uite masa”, ar fi zis Maria Tănase)… Foarte frumos şi nu uşor de atins (la fiecare reprezentaţie). Aş zice că la Piteşti, în cadrul Festivalului Teatrului de Studio, ediţia 2018, obiectivul declarat a fost atins. Şi, după cele văzute până acum (azi e joi, 8 noiembrie), greu îi va fi unei alte actriţe să-i smulgă Marcelei Motoc premiul pentru cea mai bună actriţă, premiu pe care l-a luat şi Tania Popa în 2012 cu aceeaşi fată din curcubeu, pe atunci un curcubeu rusesc. Donc, chapeau, Marcela Motoc! Merci beaucoup, madame la poète de la scene

Lasa un raspuns