Ce mai fac moldovenii şi ce mai scriu jurnaliştii lor în august 2017 (partea a II-a)

0
721

*Cristian SABĂU

Păăăi, dacă tot mă aflu în ceea ce nu’ş cât de politiceşte-corrrect se numeşte Republica Moldova, normal ar fi să scriu despre ce mi-a plăcut şi m-a uns pe sufleţel, despre ce nu mi-a plăcut, m-a scos din sărite şi mi-a ridicat tensiunea, mai ales despre tot ce m-a interesat în şederea mea p-aici. Îmboldit fiind de cele văzute (şi auzite), îmi voi exprima părerile prin slova scrisă, nu ca pe vremuri negru pe alb, ci colorat pe colorat pe întreagă lungimea şi lăţimea NET-ului, că doar la vremuri noi, tehnici noi!

După ce acum vreo câteva zile mă indignam că nici aici între Prut şi Nistru – din cauza unui articol din „Moldova Suverană” – nu mi-e dat să scap de javra naţională băsescu (cine ştie ce blesteme târăsc după mine…), mă gândeam să mă ocup de nişte subiecte mai de sezon, adică de sărbători sau foste sărbători… Mai precis, de acele zile de 23 August românesc şi 27 şi 31 August moldoveneşti. Şi pentru că nu cred că este vreun român cu buletin de identitate care să nu ştie ce se sărbătorea în România la 23 August, rămâne doar să spun că în Republica Moldova la 27 August se sărbătoreşte Independenţa proclamată în 1991, după celebrul puci antigorbaciovist eşuat. Independenţa faţă de fosta Uniune Sovietică (transformată în CSI – Comunitatea Statelor Independente, „Comunitate” scufundată de Gorbaciov). Cât despre 31 August, în acea zi se sărbătoreşte Ziua Limbii Române (şi a grafiei latine) proclamată în 1989… Aşadar, moldovenii se bucură de o „punte nelucrătoare” de câteva zile, punte în care, dacă ar avea cu ce, ar tot sărbători şi „cinsti”, cum se spune pe malul stâng al Prutului… Să sperăm că toţi cetăţenii moldoveni vor avea (nu de ce, ci) cu ce se veseli şi închina pentru o soartă mai bună pentru toţi la un loc şi pentru fiecare în parte… Aşa să fie, am zis!

Aşa aş fi făcut dacă n-aş fi dat peste două articole semnate de un foarte tânăr ziarist de la „Timpul” , Dorin Galben, două articole pesimiste de-atâta realism („Pesimistul e un realist bine informat”, susţinea cineva). Titlurile celor două articole sună foarte „demobilizator” (mă mir că Dodon nu-l acuză pe tânărul ziarist de „defetism”…): „M-am născut şi am crescut în sat, dar nu m-aş mai întoarce acolo niciodată” şi „M-am născut odată cu Republica Moldova. Eu am ajuns ziarist, iar ea curvă”.

„Aduceam zilnic zeci de căldări cu apă de la fântână, făceam focul cu ciocleji ca să încălzim mâncarea sau să gătim ceva, mergeam prin glod spre şcoală, duceam şi aduceam vaca de la rând tot prin noroi şi cel mai vesel e că aşteptam ziua de sâmbătă ca să mergem la piaţă să cumpărăm unele bunătăţuri care nu le puteai găsi în timpul săptămânii în magazinele obişnuite din sat. Aşa arăta copilăria mea acum 20 de ani şi consider că a fost frumoasă, dar în acest timp acolo nu s-a schimbat nimic, şi asta e foarte trist.“ Aşa scrie Dorin Galben, în primul articol citat, despre satul lui din raionul Floreşti. Pot să confirm că la fel se întâmplă şi mai la nord, în multe sate aflate pe direcţia Cernăuţi lângă hotarul cu Ucraina.

Pot să depun mărturii (inclusiv fotografice) despre starea deplorabilă în care a lăsat satele moldoveneşti disoluţia „soiuzului şi colhozului” după care plâng încă mulţi dintre locuitorii Moldovei, cea care – încă! – se închină la două personalităţi tutelare: Ştefan cel Mare şi Vladimir Ilici Lenin. Cei doi au în mai toate localităţile importante (orăşele de peste 15.000 locuitori) monumente, aproape că împart zonele de influenţă ale localităţilor, pe principiul o piaţă mie, o piaţă ţie… da’ nu’ş cum se face că mai peste tot pieţele mai mari i-au revenit nu lui Ştefan al Moldovei (cam trecut cu vederea de „istoriile neromanţate”, cum susţin aşa-zişii mari oameni de cultură români, contimporani), ci lui Vladimir Ilici al proletariatului (cam dispărut din Europa în ultimele două decenii)…

Cât despre viaţa la ţară, în acest „august (2017) în flăcări” arzător şi secetos pot întări ce spunea şi Topârceanu cu aproape un secol în urmă: praf şi insecte (bâzâitoare şi înţepătoare), fântâni cu apă puţină, lipsă de iluminat public şi canalizare, closetul (majoritar!) prin fundul curţii… Dar mai ales lipsă acută a locurilor de muncă, scăderea drastică a natalităţii, populaţie îmbătrânită, case părăsite…

E adevărat că, faţă de realitatea lui Topârceanu (cântată atât de frumos de „Pasărea Colibri”), câte ceva s-a schimbat în bine: nu mai poţi spune că nu există berărie când orice sat (şi am vizitat destule) are câteva bufete bine asortate cu marfă (mai ales) băubilă şi (mai ales) ucraineană. Cât despre fetele care pe vremea lui Topârceanu umblau desculţe, de când cu masele plastice oricine găseşte – pe mai nimic – o pereche de şlapi… Şi să mai spunem că viaţa satului se animă ba cu o nuntă, ba cu un botez (tot mai rar), ba cu o inaugurare de clădire sau de fântână, ba cu o înmormântare sau comemorare (destul de des, din păcate). Şi săptămânal se animă cu ocazia târgului care se ţine pe un imaş, în condiţii de improvizaţie şi unde vreo sută de vânzători ad-hoc încearcă să vândă produsele cele mai diverse, de la legume şi fructe, la mărfuri alimentare (cum ziceam, în mare măsură provenind din Ucraina, dar şi din Belarus), sau utilaj agricol, sau haine second-hand… Aşa, ca să aibă tot moldoveanul ce îmbuca şi ce îmbrăca… Că-n rest fiecare se descurcă cum poate…

…Şi la fel şi eu, spunându-vă că, de-o vrea Domnul, ne-om mai auzi/vedea în curând!