Bădăranii lui Don Carlo şi Don Matteo

0
87

La Teatrul „AL. DAVILA”

Bădăranii lui Don Carlo şi Don Matteo

Carlo Goldoni, campionul absolut

Veneţianul prin naştere Carlo Osvaldo Goldoni (1707-1793), de meserie avocat (activitate practicată la Pisa între 1744-1748), după câteva încercări de dramaturgie (mai ales adaptări ale unor motive cunoscute) destul de izbutite, la maturitate (adică după 40 de ani), începând din 1748, se dedică exclusiv creaţiei dramatice şi devine autorul unei întinse opere scrise în dialectele veneţian şi toscan şi (mai târziu, după 1760) în franceză (fiind şi un mare admirator al lui Molière). Pentru realismul pieselor, dar mai ales pentru varietatea caracterelor culese din stradă, din hanuri, din onorabilele familii burgheze, adică direct din viaţă, Carlo Goldoni, acest Molière italian, este pentru societatea veneţiană un autor care, cu aproape un secol înaintea lui Balzac, prin mulţimea personajelor şi varietatea caracterelor create, rivalizează – şi el – cu Registrul Stării Civile.

Polemica pe tema literaturii şi tehnicii dramatice susţinută de Goldoni cu „răspopitul” Pietro Chiari (1711-1785), susţinător al tradiţiei veneţiene, adică a giumbuşlucurilor şi bufoneriei Commediei dell’arte, şi continua rivalitate cu celălalt mare autor veneţian contemporan, Carlo Gozzi (1720-1806), teoretician şi promotor al fanteziei dramatice, al basmului scenic, au făcut deliciul publicului italian (în principal celui veneţian) şi succesul mai multor trupe de teatru ale epocii. Viaţa culturală era efervescentă (şi) pe atunci, concurenţa între producţiile teatrale se dovedea benefică, se dădea o adevărată cursă pentru atragerea publicului între Teatrul Sant’Angelo la care Goldoni a fost angajat ca autor de texte pentru scenă (în perioada 1748-1753) şi Teatrul San Samuele pentru care scria răspopitul Pietro Chiari (şi pentru care scrisese şi Goldoni, prin 1734-1738). Citind istoria teatrului italian din settecento, pare că pe atunci teatrele îşi disputau autorii (şi actorii) aşa cum azi îşi dispută jucătorii marile cluburi de fotbal. În perioada 1749-1750 Goldoni îşi defineşte crezul estetic, pe care îl face cunoscut şi pentru impunerea căruia se va bate până în ultimele sale clipe.

Dacă ar fi participat la vreun concurs de creaţie dramaturgică, Goldoni ar fi devenit campionul absolut al producţiei teatrale (din toată istoria teatrului universal!) pentru că, urmare a unui pariu cu publicul său, într-un singur an – 1750 – scrie nu mai puţin de 16 piese. Este de remarcat că dintre piesele prezentate în cadrul pariului de la Teatrul Sant’Angelo unele se joacă cu succes şi azi: „Teatrul comic”, „Flecărelile femeilor“, „Jucătorul”, „Mincinosul”, „Slugă la doi stăpâni”.

Acestei perioade de la Sant’Angelo îi corespunde pe plan programatic-estetic bătălia pentru schimbarea feţei teatrului italian (teatru estetic depăşit de producţiile contemporane din Spania şi Franţa) prin adoptarea unui alt tip de convenţie teatrală, prin renunţarea la schematismul măştilor, la tipologia tradiţională împământenită de două secole. Din 1753 se „transferă” la Teatrul San Luca unde scrie şi-şi adaptează piesele pentru o scenă mai mare care permitea şi utilizarea unor maşinării de scenă foarte gustate de public. Foarte importante sunt ultimele stagiuni (1760-1761) în care a lucrat pentru Teatrul San Luca, perioadă în care a scris „Bădăranii”, „Trilogia vilegiaturii”, „Gâlcevile din Chioggia”, „Casa cea nouă”, „Îndrăgostiţii”, „Don’Todero cel ursuz”, toate ambientate în Veneţia sau în zona Veneto. Ar trebui să menţionăm ca o excepţie comedia „Hangiţa” (poate cea mai bună creaţie a sa) a cărei acţiune Goldoni – prudent – o localizează în Toscana. Este foarte de-nţeles având în vedere faptul că hangiţa Mirandolina este practic prima eroină care în dublă calitate de femeie şi plebee îşi permite să-şi bată joc de aristocraţii bărbaţi şi să-i facă să joace după cum cânta ea…

Invitat să se ocupe de Teatrul Italian de la Paris, marele creator de personaje preferă să părăsească scena italiană şi – în 1762 – „urcă” la Paris. În Capitala Luminilor continuă să scrie teatru în italiană şi franceză, ajunge perceptorul prinţeselor regale, fiicele regelui Ludovic al XV-lea (ca profesor de limba italiană), activitate pentru care din 1769 primeşte o pensie de curte. Ironia sorţii face ca, după ce se bătuse (şi învinsese) în Italia în lupta contra commediei dell’arte, să fie nevoit ca la Paris să reînceapă această luptă, publicul parizian de atunci percepând teatrul italian numai ca teatru al commediei dell’arte… Pe lângă mai multe piese pe care le scrie în italiană şi le trimite la Veneţia, pentru nunta Delfinului (viitorul rege Ludovic al XVI-lea) cu Maria-Antoaneta de Austria scrie două piese în franceză, „Avarul fastuos” şi „Binefăcătorul morocănos” (figura morocănosului, bădăranului, ursuzului l-a urmărit pe Goldoni), bine primite la Curtea Franţei. Din păcate, odată cu Revoluţia din 1789 toate privilegiile acordate de curte sunt abolite, iar Goldoni este lăsat, la 81 de ani, fără nicio sursă de venit. Ultimii ani îi va trăi în mizerie, moartea îl va ajunge în 1793, cu câteva zile înainte de a împlini 86 de ani, iar osemintele sale se vor pierde odată cu mormântul său. Ca încă o ironie a sorţii, Goldoni, cel care are mai multe monumente, dar niciun mormânt, a murit cu o zi înainte ca noul regim republican de la Paris să-i confirme pensia care va fi primită de văduva sa. Să mori de râs, nu alta…

 

Carlo Goldoni vs. „Commedia dell’arte

Ar trebui să ne amintim că-i datorăm lui Goldoni o mică revoluţie (victorioasă!) în teatru: a reuşit să transforme măştile mereu aceleaşi din commedia dell’arte  în personaje cu trăsături distincte. A creat personajul cu buletin de identitate pe care l-a opus personajului generic de tipul Arlecchino, Colombina, Pantalone etc.

Trebuind să lupte cu maniera italiană a teatrului, înrădăcinata commedia dell’arte,

Goldoni a făcut în Italia ceea ce făcuse în Anglia Shakespeare (pe la 1600) şi în Franţa Molière (pe la 1700). A modernizat şi actualizat personajele şi a impus autorul, profesia de dramaturg, care nu mai este unul dintre actorii-improvizatori, ci capătă statut aparte şi respectabil. A înlocuit farsa care pedala pe replici obscene şi cultiva vulgaritatea prin „piese” făurite ad-hoc cu „texte” aflate la mâna inspiraţiei de moment a actorilor-dramaturgi şi dependente de calitatea şi reacţia publicului, prin piese cu „text obligatoriu” care nu lăsa spaţiu pentru improvizaţii. Mai mult, Goldoni a luptat şi contra „mercenarilor comici”, adică a acelor actori-improvizatori care, în criză de idei, adaptau la orizontul de aşteptare al publicului veneţian piese franceze sau spaniole pe care – pentru culoarea locală – le împănau cu situaţii tipic italieneşti.

Pe scurt despre Intriga şi Iubirea din Bădăranii lui Don Carlo

Trama „Bădăranilor”, a veneţienilor lui Don Carlo (Goldoni), e simplă şi bazată pe ciocnirea dintre interesele solide de natură material-financiară ale negustorilor-părinţi şi cele pueril-sentimentale (puaaah!) ale tinerilor ce urmau să-şi unească vieţile fără să se fi văzut măcar o dată.

În casa jupânului Lunardo, încă proaspăta lui soţie (de-a doua) Margarita şi fiica din prima căsătorie a soţului Lucietta se căinează că pe ele nu le scoate nimeni în lume, că în casa lor nu intră nimeni, mai pretenţios spus, sentimentul claustrării le apasă gingaşii (şi decoltaţii) umeri şi poate chiar şi alte zone anatomice mai sensibile, dar să nu săpăm prea adânc… Aflate pe culmile disperării, cele două, mama (vitregă) şi fiica, primesc o ştire îmbucurătoare: în fine vor avea musafiri la masă! „Oameni dintr-o bucată”, îi caracterizează jupânul Lunardo pe oaspeţi, dar aceştia par a fi croiţi cam din aceeaşi bucată de parcă ar concura pentru titlul de „cel mai bădăran”. Asta e, nişte interlocutori de o calitate îndoielnică, făcuţi pe-acelaşi calapod cu „stăpânul” lor Lunardo, dar totuşi musafiri. Apoi, după ce-şi expediază fiica îi destăinuie soaţei (de-a doua!) adevăratul motiv al extravagantului eveniment: a hotărât căsătoria fiicei sale Lucietta cu Felippetto, fiul colegului său de breaslă Maurizio. Bineînţeles – după vechile reguli ale lumii negustoreşti – fără ca cei doi viitori miri să fie consultaţi sau – mai grav – fără se fi văzut vreodată. Că deh, pe-atunci şi pe-acolo, în acel mediu, orice căsătorie era tot un soi de negustorie.

Cam în acelaşi timp, în casa lui jupân Simon, Felippetto o roagă pe mătuşa sa, cumătra Marina, să-i spună dacă ştie ceva despre proiectele matrimoniale (strict secrete) care-l vizează şi mai ales despre dorinţa de a o întâlni pe Lucietta care-i este destinată. După mici indiscreţii ale cumetrelor (mame şi mătuşi) tinerii află ce se pune la cale şi, la rugăminţile lor insistente şi fierbinţi (sau înfierbântate), cumetrele pun la cale o întâlnire – curat clandestină – a celor doi miri.

Eeei, dacă maestrul Goldoni l-ar fi citit pe maestrul Freud (recunoaştem, era cam greu…), ar fi aflat că e inutil să te pui cu dorinţele (evoluate în trebuinţe) ce iau naştere în zona anatomic-inghinală şi mai apoi – superior filtrate şi cosmetizate – sunt ridicate la rang de sentimente (nobile) şi cântate de poeţi şi muzicieni, analizate de psihologi şi sociologi…

O mică ciondăneală casnică între cumătra Marina şi soţul său Simon nu prea iubitor de oaspeţi este deranjată de sosirea soţilor Canciano şi Felicia (Felice) însoţiţi de foarte apropiatul prieten al lui Felice, contele Riccardo.

În acest timp, în casa lui Lunardo pregătirile pentru primirea simpaticilor oaspeţi sunt în toi, iar cumătra Margarita îi destăinuie Luciettei că se pune la cale nunta sa cu Felippetto şi că prietena Felicia a făcut nişte – să le zicem – demersuri pentru a le oferi o întâlnire de gradul III, adicătelea – cum zicem noi cei mai tineri – face to face. În acest context, micile nemulţumiri ale Luciettei legate de calitatea podoabelor (un colier de perle, nişte manşete de dantele) pe care mama sa vitregă Margarita i le face cadou se rezolvă repede sau trec pe plan secund. Sosesc musafirii şi Lunardo şi Simon fac un util schimb de idei accentuat misogine având ca tematică tehnici şi tactici de îmbunătăţire a stării de supunere în faţa voinţelor capilor de familie (că doar ei sunt stăpânii) a soţiilor, fiilor şi fiicelor. Şi a tot ce mişcă primprejur…

Apare cumătra Felicia care le anunţă pe Margarita şi Lucietta de sosirea iminentă a lui Felippetto mascat şi deghizat în femeie (trăiască în veci CARNAVALUL!), însoţit de contele Riccardo. Din fericire, între cei doi promessi sposi, Lucietta şi Felippetto, chimia lucrează, este chiar dragoste la prima vedere. Din păcate, jupânul Maurizio, trimis acasă să-şi aducă băiatul la vedere+cununie, se întoarce gâfâind şi nedumerit că nu-şi găsise fiul la domiciliu… Era şi greu, Felippetto fiind ascuns într-o cameră vecină cu aceea în care se desfăşura întâlnirea bădăranilor-dictatori.

Modesta conspiraţie feminină fiind descoperită se cerea aspru reprimată şi sever pedepsită pentru a nu mai fi continuată sau reluată. În calitate de cap de familie negustorească veneţiană (şi bădăran cu state vechi pe deasupra) nu poţi să asişti indiferent la complotul cel roz pus la cale de doamne în întrevederi private (en petit comité) şi, cum te văd şi cum mă vezi, mai că-ţi vine să le trimiţi în… da’ să nu zic vorba aia un pic diochiată.

Consfătuirea cu uşile închise a bădăranilor duce la o rezoluţie de principiu: nevestele ar trebui aspru pedepsite numai că „şi între patru pereţi tot s-ar distra mai mult decât cu noi”… Intraţi în criză de idei, cei patru bădărani nu găsesc formele şi metodele nimerite nici pentru disciplinarea nevestelor mai mult sau mai puţin rebele şi nici pentru pedepsirea delictului de insubordonare.

Pedeapsa clasică aplicată nevestei, pedeapsă consacrată de istoria relaţiei între sexe, era o sfântă de bătaie (varianta românească neaoşă pe teme de rudenie fiind mult mai plastică – o mamă de bătaie soră cu moartea), da’ asta se întâmpla demult, demult, pe când feminismul nu apucase să-şi ridice capul şi nici fetele de la FEMEN să ofere spre lectură şi indignare socială sloganuri mobilizatoare plasate în zone fierbinţi, de regulă pe sâni… Şi să ne amintim că ne aflăm în spaţiul în care acel odios Delitto d’onore (Delict de onoare, potrivit căruia, dacă-ţi ucideai soţia adulteră şi pe amantul acesteia, puteai scăpa cu doar trei ani de puşcărie!) a fost abrogat de-abia în 1981!

Asta e, istoria oficială a bădăranilor arată că femeile sunt cam nărăvite la prostioare (baluri, carnavaluri, sulimanuri, împodobeli) şi că trebuie neapărat strunite, linia strategică a celor patru bădărani fiind asemănătoare şi sloganurile aproape comune: „Să nu cheltuieşti pe rochii! Noi suntem stăpânii, la noi în casă nu cântă găina, femeile să fie supuse, să joace cum le cântăm noi… Până nu ţipi, nu înţeleg femeile astea ce-i dragostea!”.

În concepţia bădăranilor, doamnele domniilor lor pot fi cât vor ele „cochete la domiciliu”, dar nici vorbă să fie scoase în lume sau în balcon… nici măcar la fereastră. Şi fără extravaganţe de tipul mătăsuri, catifele, dantele… Semnificativ este semnul de egalitate care – în concepţia lor – uneşte strategic realităţi (teoretic) foarte diferite ca Nevastă şi Năpastă sau Muiere şi Fiere. Desigur, în lumea bădăranilor se practică pe scară aproape generală cantonarea în valorile unei tradiţii desuete de subjugare casnică a femeii. Bădăranii noştri ar fi trebuit poate să-l fi consultat pe cumătrul (shakespeare-ian) Petruchio în materie de instruire/dresare a  nevestei, un schimb de experienţă transfrontalieră într-o problemă atât de importantă (şi mereu actuală) neavând cum să dăuneze ansamblului societăţii, ba dimpotrivă…

Neîncrederea faţă de abilităţile şi competenţele tinerei generaţii sunt şi ele evidente („Astăzi tinerii cum învaţă să se-ncheie singuri la nădragi, cum o şi iau razna”). În atâta atmosferă posomorâtă există şi un mesaj luminos ieşit din autosuficienţa bădărănească: „Puţini sunt cei înţelepţi ca noi…”. Ei, măcar să fi fost aşa, dar mi-e teamă că nu…

Foarte ciudată pare ideea lui Lunardo privitoare la măritişul fiicei sale Lucietta: „Cine-o vede trebuie s-o şi ia de nevastă, că doar n-o să se iubească întâi şi d-abia după aia să se cunune”. În Veneţia de-atunci aproape ca-n Yemenul de azi am zice… Ce-i drept, în vremurile de azi bădăranii de-atunci ar fi putut fi daţi în judecată cel puţin pentru „maltratare psihologică” dacă nu chiar pentru sechestrare de persoană… Dar poate că aşa vedea Don Carlo lumea negustorilor veneţieni obişnuiţi să obţină un ce profit din orice acţiune, fie aceasta şi o căsătorie. Totuşi, cu graţia, curiozitatea şi entuziasmul vârstei, cei doi tineri din Veneţia ajutaţi de conspiraţia cumetrelor reuşesc să se întâlnească şi să se îndrăgostească în ciuda mediului sufocant al negustorilor bădărani în care întâlnirile mondene se petrec raaar şi numai între rude şi/sau colegi de breaslă (sau parteneri de afaceri).

Pacea în familiile bădăranilor cade odată cu intervenţia cumetrei Felice care, pe un ton supus, dar într-un discurs ferm şi bine argumentat (asezonat cu reverenţe şi ochiade), cere clemenţa soţilor care „trebuie să fie ascultaţi de neveste, dar în niciun caz să-şi oprime soaţele”. Un discurs de succes, înflăcărat şi documentat, cu apeluri (de nerefuzat) pentru înţelegerea unor inerente slăbiciuni ale naturii feminine…

Veneţienii lui Don Matteo (Varodi)

Petrişor Stan este jupânul Lunardo, soţul Margaritei, şi are un important rol în toată tevatura iscată de căsătoria (ţinută) secretă a fiicei sale Lucietta cu Felippetto, fiul colegului său jupân Maurizio. Autoritar (pentru că aşa cere fişa postului de bădăran-şef) cu accese de duioşie, e convins că el trebuie să decidă totul, să cenzureze orice mişcare a mult mai tinerei (şi proaspetei) soţii Margarita şi a fiicei Lucietta. Nimeni n-are voie să se îndoiască de judecata sa, iar hotărârile sale sunt literă de lege pentru membrii familiei. Este liderul de necontestat al grupului de bădărani şi tocmai poziţia sa îl expune şi e obligat să înfrunte fronda feminină… şi (cu complicitatea cumetrei Felice şi a iscusitului său discurs) să cedeze cu oarece diplomaţie (de care nu-l credeam capabil), lăsând impresia că a câştigat…

Lia Deaconu – Margarita, mult mai tânăra soţie de-a doua a jupânului Lunardo

şi în consecinţă mama (nu chiar) vitregă a Luciettei, se află în dificila situaţie de a media relaţia fiicei sale vitrege cu ursuzul său tată fără a-şi periclita poziţia (privilegiată) de nevastă de-a doua (destul de neglijată, se pare). Se pliază când şi cât trebuie pentru a menţine şi liniştea şi interesul. Provocatoare în rochia galbenă cu fundiţe-papillon şi eroică în abordarea unei peruci pentru care ar fi invidiat-o chiar şi doamna de Pompadour, Margarita Liei Diaconu este o resemnată cu accese de independenţă şi o protectoare (cu reţineri) a fiicei sale Lucietta. Dar la vreme de criză se dovedeşte o parteneră de nădejde a prietenei sale, conspiratoarea principală, cumătra Felice.

Ramona Olteanu – Lucietta, fiica din prima căsătorie a lui jupân Lunardo, nemulţumită de regimul de semiclaustrare la care este supusă de către foarte autoritarul tată, este ca şi măritată (fără să ştie) cu băiatul lui jupân Maurizio. Foarte dornică de a trece din starea de fată în cea de femeie (măritată) cu ajutorul lui Felippetto şi concursul celor trei cumetre, „domnişoara cam curioasă care umblă cu oglinjoara în buzunar” se află într-o competiţie internă cu mama sa Margarita pentru bunăvoinţa lui Lunardo („Când îmi spune fata mea i se face gura pungă, când îi spun eu mamă i se pare c-o îmbătrânesc”).

Petre Dumitrescu este jupân Maurizio, tatăl lui Felippetto şi, conform contractului semnat şi parafat cu jupân Lunardo, nu doar socru mare, ci şi beneficiarul dotei de 6.000 de ducaţi. Pentru că, după cum îi spune lui Felippetto, „chiar dacă te-nsori, tot de mine o să asculţi”. Căsătoria fiului său este văzută în primul rând ca o afacere. Aur, argint, preferabil bilete de bancă sau vreo investiţie comună profitabilă… ca să vezi, nici atunci nu avea lumea încredere în cash… „Un ciufut, un ursuz” e puţin spus pentru acest practicant al mercantilismului incipient pe vremea când femeia nu fusese încă transformată în obiect sexual (sau decorativ). Dar era tendinţa foarte normală pe-atunci de a mercifica, de a preţălui (a evalua ar fi prea elegant şi incorect spus) orice activitate, inclusiv o căsătorie.

Dan Andrei este un Felippetto jucăuş ţinut sub teroare de tatăl său, jupânul Maurizio (sau în spatele tejghelei, sau însoţit peste tot de slujitorul-gardian).

Lui Felippetto îi plac şi deghizarea, şi riscul (puţină adrenalină nu strica nici pe-atunci!) şi este sedus de Lucietta încă de la prima întâlnire. Iremediabil îndrăgostit la prima vedere (chiar leşinat de atâta dragoste), iradiază de o fericire (neaşteptată, dar bine-venită) pe care tinereţea şi ingenuitatea le merită…

Vasile Pieca în jupânul Simon reuşeşte să convingă că bădărănia-i şi ea o artă care trebuie cultivată cu sârguinţă, pentru că nu poţi fi un mojic de succes fără un antrenament zilnic. Aşa că, mai din naturelul propriu, mai pentru că aşa cere „funcţia” de bădăran, este mai tot timpul încruntat, tot timpul îi tună şi-i fulgeră, nu tolerează picior de străin în casa lui, este chiar obsedat de pericolul invadării spaţiului de către străini (sau nepoţi) şi-i ţine cu convingere hangul jupânului Lunardo în criticarea şi nevestelor şi schiţarea unei linii de conduită comună pentru pedepsirea acestora.

Doina Aida Stan este în Marina, soţia lui Simon şi mătuşa lui Felippetto, o cumătră binevoitoare şi săritoare. Pusă pe fapte bune, este gata să intermedieze întâlnirea anteoficială a nepotului său Felippetto (care ştie să-i obţină concursul) cu fata care-i este destinată, Lucietta. Atenuează atât cât poate comportamentul necioplit al soţului său faţă de „străini” (în rândurile străinilor intrând şi nepotul Felippetto) şi, atunci când e nevoie de o poziţie tranşantă, este o luptătoare sigură a cvartetului feminin care se opune bădărăniei masculine.

Cornelia Niculescu este cumătra Felice, făcătoarea (şi desfăcătoarea) aproape nevinovatelor, dar foarte necesarelor urzeli de a-i pune în contact pe cei doi tineri desemnaţi de taţi să-şi unească destinele. Cumătra Felice ştie ce vrea (are un proiect clar, s-ar spune în limbajul de azi) şi ştie şi cum să facă să reuşească proiectul (chestie de know-how, mă-nţelegeţi…). Sprinţară-n vorbe şi meşteră-n fapte (sau invers?), cumătra Felice face un slalom graţios printre opiniile (curat răstite ale) bădăranilor, evitând cu dibăcie oratorică ciocnirile contondente şi neproductive. Exuberanţa (sobră!) a Corneliei Niculescu şi rochia de un roşu subversiv sunt elemente care explică de ce jupânul Canciano este abia vizibil de sub delicatul pantofior al soţiei sale cumătra Felice („Ce ai, Canciano, te-au asmuţit domnii ăştia? Lunardo, nu-i frumos să bagi zâzanie între soţi…”). Daaar… iertat e avocatul, mai ales când e aşa graţios. Şi, chiar dacă o fi având şi mici defecte, are atâta haz că nu-i poţi rezista. Ce să-i faci, cumătra Felice e bună răăău de gură (şi nu numai…)!

Dan Ivănesei este deliciosul jupân Canciano, fericitul soţ al cumetrei Felice şi – fără să ştie – prietenul contelui Riccardo („O fi el prieten cu mine, da’ eu habar n-am…”). Chiar dacă din solidaritate de sex şi breaslă Canciano este alături de Lunardo, Simon şi Maurizio, am putea să-l acuzăm de un dublu joc, neputându-se abţine să nu se amuze la replicile pe care soţia sa le dă celorlalţi bădărani. De sub delicaţii pantofiori ai doamnei Felice, jupân Canciano practică – cu încântare, aş zice – masochismul, lăsându-se complet dominat de consoarta sa, cea care, cu inteligenţă superioară, temperament debordant şi replică sclipitoare, practic face toate jocurile.

Cătălin Mirea în contele Riccardo face un aristocrat elegant şi discret amorezat de cumătra Felice (eeei, nu chiar discret de tot) ca un desantat dintr-o lume mai elegantă între bădăranii negustori burghezi. Participant activ la complotul împotriva dominaţiei bădărăniei, este un agent important al întâlnirii clandestine, fiind însoţitorul lui Felippetto. Obţine chiar şi o performanţă deosebită, aceea de a fi un bun prieten al jupânului Canciano fără ca acesta s-o ştie. Că, pe cale de consecinţă, este foarte, foarte „apropiat” de soţia acestuia, cumătra Felice, este doar o observaţie de detaliu (picant!)… şi cu totul altă poveste nespusă (şi probabil de alcov)…

***

Dacă de obicei în piesele sale Carlo Goldoni, sătul de privilegiile nobililor, foloseşte idealurile etice ale clasei burgheze contra decrepitudinii morale a clasei nobiliare, în „Bădăranii” burghezul îmbogăţit îşi demonstrează limitele de gândire şi idealurile mărunte de propăşire economică, iar în societate se comportă (chiar şi cu apropiaţii săi) mai odios decât nobilul. Este de remarcat faptul că, deşi cei patru negustori ursuzi şi nepoliticoşi se înscriu – cum mă vezi şi cum te văd – în termenul generic de bădărani, există între ei diferenţe sensibile şi nuanţe sesizabile de bădărănie, de la bădărănia totalitară a lui jupân Maurizio („Chiar dacă te-ai însurat, tot de mine o să asculţi”, îi spune lui Felippetto imediat după ceremonia căsătoriei civile), la aceea fisurabilă a lui Lunardo (sensibilizat şi gata să cedeze la tămâierile fiicei sau la mângâierile şi gâdilările soaţei), la aceea agorafobică (respingând orice contact cu „străinii”) a lui jupân Simon, până la aceea neconvingătoare, de faţadă, a lui jupân Canciano, total robit de farmecul soţiei sale Felice.

Contrapunerea cvartetului bădăranilor Lunardo-Canciano-Maurizio-Simon şi

cvartetul feminin Margarita-Marina-Felice-Lucietta, ritmul alert, vivacitatea replicilor, ticurile verbale ale soţilor Lunardo şi Margarita, elegantele evantaie feminine care ies învingătoare în confruntarea cu bastoanele bădăranilor, tarantelele ritmate, evantaiele cumetrelor Margarita şi Felice mai sincronizate ca ştergătoarele de parbriz, şedinţa de masaj relaxant pe care doamnele cumetre le-o oferă domnilor bădărani, resuscitarea prin respiraţie gură la gură pe care Lucietta i-o aplică lui Felippetto şi ofensiva concentrată a cvartetului feminin contra singurului bădăran rămas în luptă, jupânul Lunardo (care astfel încolţit şi surclasat numeric şi argumentativ capitulează…), sunt momente izbutite de haz maxim ale spectacolului.

Coeficientul crescut de zbânţuială veselă şi muzicală (în coregrafia semnată de Ramona Titov) din carnavalul aflat în primă desfăşurare este asigurat de o samă de măscuţe (binedispuse!) cu specific veneţian: Cristina Caragea, Marius Pieca, Tudoriţa Popescu, Elena Mengheşi.

Ilustraţia muzicală semnată de Cătălin Mirea (iată un benefic cumul de funcţii, actorul chiar fiind un profesionist al muzicii pentru spectacol) introduce spectatorul în atmosfera veselă (şi – cum ziceam – mascată) a carnavalului veneţian. În acelaşi demers al plauzibilului veneţian se înscrie şi scenografia Mirunei Varodi prin mobilele baroc-veneţiene şi toaletele exuberante nu numai ale doamnelor (şi domnişoarei), dar chiar şi ale domnilor mai pastelaţi decât obişnuitele tonuri închise, tradiţionalul gri-maro-negru bărbătesc-negustoresc.

În absenţa unui caiet de sală care să explice opţiunea teatrului pentru piesa lui Goldoni (prezentată în premieră absolută în 1760 la Teatrul San Luca şi publicată în 1762), am solicitat o opinie „dinăuntru”, şi anume opinia celei mai subversive dintre consoartele neascultătoare (nu chiar scorpii greu de îmblânzit cum le-a descris prin personajul Katharinei înaintaşul Shakespeare), adică a cumetrei Felice, opinie sintetizată de actriţa Cornelia Niculescu, făcătoarea personajului: „Feminitate, graţie şi mai ales inteligenţă, acestea sunt armele de care carismatica Felice se foloseşte în războiul împotriva grosolăniei, obtuzităţii, prostiei, tiraniei… Cu autoritate dublată de farmec feminin (aşa cum îi stă bine unei adevărate signora), conduce şi ţine în mână acţiunea. Folosind tot arsenalul feminin pe care – între noi fie vorba – îl stăpâneşte perfect, îmblânzeşte urşii (bădăranii), obligându-i în final să capituleze (să încline steagul). Doamnelor şi… domnilor, victoria nu este a femeii asupra bărbatului, ci a sentimentelor asupra egoismului, a gentileţii asupra grosolăniei, a bunului-simţ asupra tiraniei. E atât de simplu… iubiţi dacă vreţi să fiţi iubiţi!”. Aceasta este viziunea creatoarei cumetrei Felice, un mesaj de pace conjugală şi înţelegere între părţi…

Regia artistică semnată de Matei Varodi a reuşit în ce şi-a propus: i-a livrat publicului un spectacol simpatic, cu mize etice, dar fără plictisitoare demersuri accentuat-moralizatoare, „un spectacol-manifest despre nevoia de libertate în colivia conjugală, iubire şi mai ales Respect!!!”, cum îşi sintetiza regizorul intenţiile. Şi aceşti simpatici şi enervanţi „Bădărani” este – mai ales – un spectacol de Carlo Goldoni. Acum, în epoca unei adevărate manii care înlocuieşte de cu după, când vezi spectacole după Goldoni, după Shakespeare, după Molière, după… după… după… un DE este chiar bine-venit. Păcat că producţia n-a meritat întocmirea unui caiet de sală şi nici vreun afiş care să conţină vreo fotografie din spectacol, aşa, ca să-şi facă amatorul de teatru o cât de cât părere, dacă DA (sau dacă BA) îl va vedea… O fi şi aceasta parte a noii strategii de reformare a teatrului prin suprimarea unor „inutile” cheltuieli, ce dacă informaţia nu ajunge la noi, publicul…

Cristian SABĂU

Lasa un raspuns