Anca lui Caragiale, un Hamlet feminin, mai nou, chișinăuan

Cristian Sabău

Între 10 și 18 mai 2023 Teatrul Al. Davila a organizat cea de-a XXVI-a ediție a Festivalului Internațional al Teatrului de Studio, având ca punct de interes Teatrul Balcanic. Așadar, timp de 8 seri fericiții amatori de teatru care au găsit bilete (locurile în sală fiind limitate) am/au urmărit 8 piese de teatru propuse de teatrul gazdă și de invitații săi. Îndrăgostiții, prietenii și amatorii de teatru pe scenă mică au fost așteptați și bine-primiți în fiecare seară la ora 19.00 în Sala Studio ,,Liviu Ciulei”. Când în deja depărtata lună noiembrie a lui 2022 directorul Dan Tudor lansa Festivalul Internațional cu tema Comicul necesar și anunța că Teatrul Davila va organiza un un ci două – al doilea fiind cel cunoscut de Teatru de Studio, bănuiesc că pe mulți i-a pălit o bănuială că asta e doar o poveste de spus în prag de iarnă. Dar –fapt rar pe la noi- Dan Tudor s-a ținut de cuvât și –în prag de vară- am avut parte de Festivalul Teatrului de Studio despre care povestim câte ceva acum.

Au onorat invitația de a participa la festivalul piteștean, Teatrul de Dramă și Păpuși, Vrața, Bulgaria cu spectacolul ,,Regina frumuseții din Leenane”, Teatrul Național ,,Sterija”, Vârșeț, Serbia cu piesa,,În plină glorie”, Teatrul ,,Sică Alexandrescu” din Brașov cu spectacolul,,Doi pe o bancă”, Teatrul Dramaturgilor Români (TDR), București, cu spectacolul ,,Tzuki și Tati” de (și cu) Florinel adică Florin Piersic junior (un junior deja trecut la seniori). Și, de peste Prut am primit vizita Teatrului Național Satiricus I.L. Caragiale, Chișinău, Republica Moldova care a prezentat ,,Năpasta” lui I.L.Caragiale, spectacol pe care-l prezentăm în continuare

**

Există în „Hamlet” un pasaj în care prinţul Hamlet mânat de dorinţa de a face dreptate şi de a răzbuna uciderea mișelească a tatălui său e gata să-şi ucidă unchiul, noul rege. Este pe cale de a o face când conjunctura îi era favorabilă, regele se afla singur, se ruga în capelă şi nimeni n-ar fi văzut. Îl opreşte doar temerea că dacă l-ar fi ucis pe când se ruga l-ar fi trimis direct în rai şi-atunci n-ar mai fi fost corba de o pedeapsă, ar fi fost aproape o binefacere pentru regele păcătos.

Există în Năpasta lui Caragiale un fragment asemănător. Anca de-acum convinsă primul său soţ Dumitru fusese ucis de actualul său soţ Dragomir intenţionează să-l ucidă pe aceasta când beat fiind, dormea adânc. Numai că dacă n-ar mai fi fost o pedeapsă; dacă l-ar fi „trăsnit” în somn era ca şi cum cel ucis ar dormi mereu. „Să moară fără să vază că eu îl lovesc… dacă n-o vezi că vine, aia nu mai e moarte…” apreciază Anca și amână

Cu această dramă care respectă rigorile triplei impuneri clasice şi în care întâmplări puţin probabile vin în sprijinul personajului care trage acţiunea după el (în cazul Năpastei caragialiene personajul-remorcher este Anca) Caragiale a spart canoanele (sau doar cutumele) dramei româneşti şi a adus în literatura scenică românerască un flux ibsenian. Autorul pune în faţa spectatorului tensiunile ascunse, suspiciunile și resentimentele ce pot arde mocnit ani de zile într-un cuplu şi pot într-o singură noapte declanşa drama. Caragiale a avut forţa de a arăta faţa ascunsă și hidoasă a unei familii onorabile (statutul de cârciumar era de invidiat!). O familie căreia oficial nu ai ce-i reproşa, o familie în care suspiciunea şi dorinţa de răzbunare a Ancăi fac pereche bună cu remuşcările tardive şi maladive ale lui Dragomir. O Ancă dintr-un sat românesc de munte (poate, chiar din zona argeșeană a munților Făgăraș, fiind menționată localitatea Corbeni) al secolului XIX care nu este departe de o Medee sau o Fedră anbele trăitoare în palate princiare din Grecia antică.

Anca vrea pedepsirea păcătosului, speră ca aceasta să se îndeplinească, trăieşte cu acest „proiect” de viaţă și nimic nu i se parea prea mult pentru atingerea scopului. După asasinarea primului său soţ Anca acceptă propunerea în căsătorie a cârciumarului Dragomir doar bănuind că acesta îi ucisese bărbatul. În timp, tot mai multe semne îi confirmă bănuiala pe care aglomerarea de semne o transformă în certitudine. După 9 ani de căsnicie mai mult îndurată decât trăită, Anca este sigură că Dumitru, bărbatul pe care ea îl iubise a fost ucis mişeleşte de cel de-al doilea soţ al ei, Dragomir. Numai că bănuiala şi convingerea sa n-au nicio putere în faţa legii. Aşa că pentru a obţine dovezi care să stea în picioare, Anca acceptă să împartă patul cu duşmanul (precum titlul unui film american, cu Julia Roberts mai la început de carieră) deja de nouă ani dovedind o fermitate deosebită în atingerea scopului. Mai rar în literatura română personaje feminine capabile de un astfel de sacrificiu prelungit, noapte de noapte, an după an… În această tensionată ecuaţie familială pe lângă pătimaşul Dragomir cel care a fost capabil să ucidă pentru a avea o femeie (aceeași femeie – Anca, cherchez la femme! se aplică perfect în năpasta caragialiană), apare cam „uşurel” învăţătorul Gheorghe, dar Anca, foarte practică, aplică principiul „dacă n-ai ce ți-ar trebui, te descurci cu ce ai la îndemână”. Așa că Anca se folosește de dragostea lui Gheorghe – foarte utilă planurilor sale de răzbunare…

Dar cum pe cei îndrăzneți îi ajută și șansa, accesul de nebunie al lui Ion și sinuciderea sa o ajută pe Anca să manipuleze scena și personajele sale pentru împlinirea pohtei ce-a pohtit atâția ani…

Aduşi în rolurile personajelor dramei cargialiene de regizorul Alexandru Grecu sunt actorii chișinăuani Ion Grosu (Dragomir), Alexandru Crîlov (Ion), Viorel Cornescu (Gheorghe) şi Ludmila Gheorghiță (Anca) care constituie o echipă care se achită onorabil de sarcini. Aduse în scenă sunt și două scene de amor la care Caragiale nici nu visa că s-ar putea întâmpla (pe scenă), dar după Basic Instinct și Propunere indecentă, nimic nu ne mai poate surprinde… E adevărat că aș fi dorit să-l văd în rolul lui Gheorghe pe chiar pe actorul Gheorghe Gușan anunțat în caietul-program al festivalului. Ar fi fost mai aproape de prescripțiile autorului și poate mai credibil cel puțin în scena de amor blurat cu Anca (și asta pentru că îmi vine greu să cred că același actor îi poate juca -cu aceleași șanse de succes- și pe Hamlet și pe Claudiu…). Și fiindcă veni vorba de Anca, regia este centrată pe pasionalitatea sa, pe puterea sa de seducție, pe trăirile sale, pe năzuințele și durerea sa înghițită cu pâinea și vinul acelei a doua căsnicii aproape contra-naturii… Iar Ludmila Gheorghiță reușește fără ostentație, fără a îngroșa nici măcar cu un micron și fără a urca nici măcar cu un semi-ton să țină toată povestea la discreția sa, să transforme personajele masculine în sateliți care se rotesc pe orbite trasate de ea…

Cu mai bine de trei decenii în urmă am văzut la Teatrul Mihai Eminescu din Chișinău o altă Ancă moldoveană – Eliza Bercu-Bodeanu într-o montare Alexa Visarion – Florin Zamfirescu, cu Boris Bechet (Dragomir), Vitalie Rusu (Ion ocnașul nebun) și Constantin Adam (Gheorghe). În urmă cu aproape 4 decenii am văzut la naționalul craiovean (care pe atunci nu purta numele lui Marin Sorescu) o altă Ancă impresionantă – Leni Pințea-Homeag, într-un spectacol de  Mihai Manolescu cu Vasile Cosma (Dragomir), Tudor Gheorghe (Ion) și Valeriu Dogaru (Gheorghe). Între timp, din nefericire, teatrul craiovean de după Emil Boroghină n-a mai avut nevoie de o actriță atât de talentată ca Leni Pințea-Homeag, așa că actrița a ctitorit o biserică în Moeciu de Jos. De vreo două decenii Eliza Bercu-Bodeanu este implicată în teatrul creștin; am înțeles că și Ludmila Gheorghiță este vegană deci un tip de creștină care se află mereu în Postul Mare (fără dezlegare, fără harți)… Cine știe, poate că are ceva rolul acesta al Ancăi caragialiene cu apropierea de credința creștină.

Față de alte montări văzute în ultimele decenii care personajele sunt reduse la caracteristica esenţială (ba chiar schematizate), versiunea lui Alexandru Grecu nu esențializează personajele, lasă „Năpastei” caragialiene toată seva dramatică. Anca trăieşte doar pentru răzbunare şi nu pregetă să folosească orice mijloc pentru a o savura iar Dragomir este ucigaşul copleşit de remuşcări şi torturat de neîmplinirea conjugală care speră în prescrierea crimei în viitorul apropiat.

Jocul de sunete combinate clopote-toacă susține și amplifică dramatismul acțiunii, efecte bine-venite și datorate muzicii lui Anatol Ștefăneț și formației Trigon.

Frumoasele costumele create de Rodica Bargan și Lilia Căruță ne vorbesc (poate, și) despre trendul vestimentar din acea vreme, din acea comună de munte… Și poate că scenografia care are în centru o masă a tăcerii ne trimite un mesaj despre prânzurile, cinele, tăcerile și/sau partidele de amor vinovate pe care masa, tăcută, le suportă…

 **

Drama „Năpasta” are o istorie zbuciumată; publicată în 1890, jucată în traducere germană la Cernăuţi în 1895, în 1902, a fost obiect al unui proces de plagiat împotriva celebrului caion (asmuţit de Macedonski) proces pe care Barbu Ştefănescu Delavrancea l-a câştigat spectaculos pentru Caragiale. Dar chiar și cu procesul câștigat, tevatura iscată în jurul „Năpastei” i-a lăsat un gust amar autorului și a fost încă un motiv care l-a îndemnat pe Caragiale să ia drumul străinătății…

„Spectacolul Teatrului Național „Satiricus I. L. Caragiale” arată că drama „Năpasta” continuă să se ţină bine, că oferă partituri actoricești atractive și -mai ales- că are resurse de atragere a publicului. Asta, chiar dacă a depășit deja venerabilă vârstă de 130 de ani…