Amintiri din vremuri (mai) normale. E bine să se ştie: „Ţara de Sus” a Republicii Moldova este majoritar filoromână

0
143

*Cristian SABĂU

1990 – O şansă ratată

Chiar de prin ianuarie-februarie 1990 a început să se discute mai organizat sau mai informal despre posibilitatea (şi probabilitatea) reunificării României cu Republica Moldova. Dar mai ales în acel timp s-a discutat chestiunea sensibilă a opţiunilor politice pe care le au moldovenii dintre Prut şi Nistru. Oare basarabenii şi-ar dori această unire sau ar trage mai mult către Răsărit, către Moscova? – aceasta era (şi mai este şi-acum) întrebarea. Să recunoaştem că dacă din neatenţie, din frică sau din calcule politice de grup s-a pierdut momentul prielnic al anului 1990 cu al său pod de flori, reacţiunea s-a organizat, iar marile puteri au descurajat pe faţă timidele tentative de măcar a ridica – măcar la nivel teoretic – problema unirii. Trenul unirii a trecut prin gara noastră, dar, din păcate, n-am ştiut să-l prindem, n-am mai fost la fel de isteţi ca în 1859 sau în 1918…

Am câţiva prieteni care, ştiind că cel puţin o lună pe an mi-o petrec în „vecina şi prietena” (să folosim formulele tradiţionale!) Republic(uţ)ă Moldova, parodiind străvechiul banc cu miliţienii, mă tot întreabă: „Măi, ce e moldovenii ăştia şi ce vrea ei de la noi?”. Aşa că, vrând-nevrând, inventariind experienţele acumulate în zecile de vizite făcute dincolo de Prut, chiar încerc să răspund la întrebarea uşor reformulată: păăi chiar, ce-o mai fi şi cu Moldova asta?

La noi, prin „Ţara de Sus” se înţelege Bucovina (cel mai des, pentru că unii mai au în vedere şi Maramureşul) cu acea localitate nordică Dărăbani, pe Prut undeva pe la 48°15’ latitudine nordică, pe când nordul Republicii Moldova este în satul Nastavcea cu puţin mai sus decât orăşelul Ocniţa (capitala raionului omonim, cu puţin peste 9.300 locuitori) situat la 48°23’… Doar vreo 8 minute în plus, dar care – credeţi-mă! – contează mult la gradele de răcoare vara şi frig/ger iarna…

Pot să mă laud că posed o raritate: viza de Moldova! Puţini se pot lăuda că în viaţa lor n-au stat la cozi, iar eu sunt unul dintre aceia. N-am stat la cozi nici la alimentara pentru nu ştiu ce salam cu soia, nici pe la ceva consulate străine pentru vreo viză. Vorba tipic românească: m-am descurcat (şi am supravieţuit) fără. Mi s-a întâmplat totuşi (rareori!) să stau pe la cozi şi atunci doar pentru plăceri culturale: în anii ’60 pe la bilete la filme foarte căutate şi în anii ’70-’80 pe la teatrele bucureştene (pentru anumite spectacole) sau pentru concertele Festivalului Enescu, concerte la care doar persoanele foarte oficiale (VIP-urile epocii) puteau obţine bilete altfel. Altfel, n-am stat la cozi nici înainte de ’89 la alimentara, nici după ’90 pe la diverse ambasade… Am socotit că e bine să ceri/soliciţi cât mai puţin (dacă se poate nimic) de la ceilalţi. Doar de la Cel de Sus sănătate câtă poate îngădui… Deşi aveam ocazia să călătoresc în condiţii foarte avantajoase în Vest înainte de 1989 (cu gratuitate şi diurnă ca organizator de excursii sau ca specialist pentru instruire pe echipamente nucleare), am refuzat cele câteva „ieşiri afară”, considerând că aş fi rămas cumva dator statului român, orice ieşire fiind percepută ca o favoare care – eventual – presupunea oarece obligaţii. Aşa că prima ieşire în Vest (o lună în Olanda-Belgia-Franţa) a fost după ce n-am mai avut nevoie de viză, adică în vara îndepărtatului an 2001.

Din păcate, nu mă pot lăuda că n-am solicitat unei instituţii de stat ceva chiar niciodată. Am fost obligat de anumite împrejurări (eram invitat la un eveniment pe care n-aş fi vrut să-l ratez) să solicit viza de intrare în Republica Moldova. Pe vremea când javra securist-naţională Băsescu, după ce i-a băut camionul (sau poate TIR-ul, cisterna?) cu vin javrei kaghebiste Voronin, a decis că moldovenii mai au voie în România numai şi numai cu viză. Ca între tovarăşi de pahar care s-au certat, riposta moldoveană a venit imediat: şi românii, dacă poftesc să vadă Moldova, au nevoie de viză. Mă pot lăuda că în îndelungata mea viaţă am cerut o singură dată o viză să vizitez o ţară străină: s-a întâmplat în 2009 şi „ţara străină” era Republica Moldova. Sunt milioane de români care au vize de Vest, dar cred că nu-s decât vreo câteva sute care posedă acest „atestat” al bunelor relaţii băsescian-voroniste: viza de Moldova! O viză („viză simplă cu intrări multiple”, tehnic scriind) pe 30 de zile (25 iulie-24 august 2009) obţinută după ce am făcut un ditamai tărăboiul la Consulatul Republicii Moldova (asta pentru că la 9 dimineaţa afişaseră anumite condiţii, iar la ora 14 mai veneau cu nişte condiţii suplimentare!). Mare noroc cu fetele de la consulat foarte amabile (şi frumoase) şi deloc convinse că trebuie să facă la milimetru ceea ce le cereau şefii de la Chişinău. Aşadar, mă pot lăuda cu viza de Moldova, o viză cât un monument al tembelismului româno-român (că doar sloganul „moldoveni, deci români” e adevărat!) pe care o ofer în fotocopie ca pe o adevărată raritate.

Este dificil pentru aceia care n-au încercat niciodată să treacă Prutul să înţeleagă acest spaţiu moldav-basarabean, chiar mai fabulos decât era spiritul românesc într-un faimos album cu implicaţii penale de-acum vreo 10-15 ani. E aproape imposibil de perceput duhul locului de către aceia care n-au fost la o slujbă la Căpriana, la Sireţi sau la Saharna sau care n-au băut un vin de Cricova sau de Ialoveni, care n-au băut rachiu din sfeclă de zahăr tipic zonei, celebra samahoancă (din limba rusă samagon=rachiu de casă), care n-au citit cărţi şi publicaţii apărute în Moldova, care n-au văzut spectacole de teatru sau operă la Chişinău sau Bălţi. Nu este foarte uşor nici pentru mine care de 28 de ani am trecut Prutul şi cu trenul, şi cu autobuzul şi cu microbuzul, şi cu automobilul şi am făcut tot ceea ce am scris mai sus (şi ceva în plus).

Oare Moldova adevărată arată aşa cum se vede la emisiunile TV, inclusiv TVR3, în ora rezervată zilnic (18-19) Republicii Moldova? Vă asigur că sunt foarte multe diferenţe între imaginea curentă, sintetică, aproape oficial(izat)ă a Basarabiei şi secţiunile prin societatea basarabeană, secţiuni operate pe teren, la faţa locului, prin sate şi oraşe. Secţiuni, fotografii la un anumit moment care arată că de fapt situaţia este mult mai complicată, chiar confuză şi în permanentă transformare… La imaginea falsă răspândită în România mai contribuie şi unii „jurnalişti” care, după o vizită fulger la Chişinău, vin la Bucureşti şi povestesc despre „situaţia din Moldova”. Nu pot să n-o menţionez pe o ziaristă tânără, arătoasă şi mintoasă care – acum vreo 10-12 ani – după ce a făcut o vizită scurtă de doar 3 zile în Moldova (cu programul clar: ziua I – Chişinău, ziua a II-a – Cricova, ziua a III-a – Tiraspol), la întoarcere a scris un adevărat serial de vreo 5-6 articole (parcă în „Ziua”) despre „situaţia din Moldova şi Transnistria”. Asta de parcă ar fi avut timp să mănânce măcar o pâine (sau o plăcintă), necum 100 de grame de sare cu moldoveni de tot soiul şi din toate categoriile sociale… Şi, din păcate, ca jurnalista în cauză sunt mulţi care după 2-3 zile petrecute la Chişinău (din care una obligatoriu la cramele de la Cricova) cred că ştiu ce şi cum e cu Moldova asta… Ba mai mult, cred că-i pot învăţa şi pe alţii… Ei bine, e o mare eroare să confunzi capitala Chişinău cu Republica Moldova, cu Moldova profundă, nu e admisibil să aproximezi grosolan adâncimile societăţii moldoveneşti printr-o „carte poştală din capitală”. Încerc să răspund după percepţia şi cunoştinţele mele, cunoştinţe care, deşi nu-s tocmai puţine, nu vor fi niciodată destule pentru o vedere panoramică, de sus, de 360°… Şi mai întâi de toate o precizare: cunosc (atât cât am reuşit s-o fac în vizitele multianuale) nordul Basarabiei, adică, pe hartă, zona de mai sus de Bălţi, între Prut şi Nistru: Rezina, Teleneşti, Saharna, Ocniţa, Cupcini, Briceni, Soroca, localităţi mai mari, dar şi sate foarte diferite ca Hădărăuţi, Lipcani, Pererîta sau Grimăncăuţi… Şi deşi sunt localităţi mici, cu câteva mii de locuitori, mie îmi sunt la fel de dragi ca marile oraşe turistice din Lombardia sau Piemonte care au altă rezonanţă: Milano, Brescia, Verona, Bergamo, Torino, Novara, Vercelli, Bra, Oropa…

***

Strivită ca într-un cleşte între mecanismul politic-poliţienesc moştenit de la Voronin-senior (cu rădăcini adânci încă din epoca Lucinschi) şi cel economic-hrăpăreţ moştenit de la Voronin-junior, în acest moment Moldova este mai lipsită de posibilitate de reacţie şi mai hărţuită decât era pe vremuri sclava Isaura de pe TVR1. Degeaba au fost făcute legi pe tipar europenesc dacă instituţiilor populate cu figuri (cel puţin!) controversate nu le pun în practică, dacă din băncile Moldovei a dispărut (aproape) un miliard de dolari fără să existe probe care să acuze clar făptaşii şi beneficiarii, dacă se organizează vânători cu VIP-uri în care unii participanţi mai pot fi împuşcaţi (poate din greşeală, poate din vreo greşeală intenţionată) fără să se afle vreodată ce şi cum s-a întâmplat…

Am văzut câtă valoare are respectarea legilor şi regulilor nu doar de către aceia care au puterea în Moldova, ci chiar şi de cetăţenii obişnuiţi. Dacă în calitate de şofer la noi este aproape o obişnuinţă să mai încalci regulile de circulaţie, în Moldova este o regulă. La nivel de raion, o eventuală încălcare penalizabilă (ceva mai drastic de câţiva ani) se negociază cu organul care nu-şi mai pierde timpul cu hârţogăraia şi încasează amenda în nume propriu, vărsând-o în buzunarul propriu, „pe persoană fizică”. Ce să-i faci, stat sărac, remuneraţie mică, spunea eternul Caragiale… Am avut fericita ocazie ca într-o anumită conjunctură să călătoresc câteva ore într-o maşină cu însemnele preşedinţiei. Era pe vremea preşedintelui Snegur, atunci când sufla un vânt de libertate şi de democraţie. Şi totuşi – într-un Chişinău bine semaforizat – n-am traversat nicio intersecţie decât pe culoarea roşie a semaforului. E adevărat că am făcut acele trasee într-un „Chişinău by night” (totul se întâmpla după miezul nopţii, la început de noiembrie 1992), dar culoarea roşie a semaforului are teoretic acelaşi efect timp de 24 de ore: opreşte vehiculele (şi pietonii). Numai că în Chişinău culoarea mult prea îndelungat roşie a oprit apropierea de Europa (de fapt, de UE), trăgând fosta Republică Sovietică tot spre fosta capitală a tuturor republicilor sovietice, Moscova. A nu se crede că sunt nemaipomenit de sedus de primadonele partidelor „proeuropene” şi de adeziunea necondiţionată la NATO! Chiar nu-mi place trecerea necondiţionată de la un stăpân la altul. O trecere care pentru noi a condus la cumpărarea imediată de armament de la firmele „partenerului strategic” şi la participarea la misiuni umanitare. Misiuni umanitare în care se omoară la greu, se distruge cu sârg infrastructura ţărilor invadate şi se aruncă bani a căror utilizare i-ar putea fi mult mai folositoare norodului muncitor şi plătitor (de taxe şi impozite).

Prejudecăţi dobândite pe nesimţite şi realităţi (muuult!) diferite

Toate informaţiile pe care le aveam (cele mai multe din presa moldovenească) mă convinseseră că nordul Republicii Moldova este conectat mai mult la spaţiul rusesc (sau rusofon, Rusia-Belarus). Adică un spaţiu comun pentru 2 secole (1812-1918), tot mai rusificat de politica ţaristă. Au trecut repede şi fără rezultate de fond cei 22 de ani (1918-1940) în care Basarabia a aparţinut „României Mari”. O Românie Mare pe care n-am fost în stare s-o păstrăm, care n-a reuşit să schimbe drastic trendul rusificării. De ce? Păăăi pentru că administraţia română a fost neeficientă, neconvingătoare, iar din cauza comportamentului unora dintre reprezentanţii săi (parcă trimişi în exil) a fost percepută de o bună parte a basarabenilor ca reprezentând un stat ostil. Cât despre suplimentul de administraţie militară a Basarabiei din timpul Războiului Mondial II, se pare că nu ne prea convine să ne aducem aminte…

Aşadar, spaţiul predominant rusofon pe care-l menţionam a creat cu certitudine, pe întinderea a două veacuri, o atmosferă pro-rusă prin transplantarea în masă de ţărani ruşi şi ucraineni cărora li s-au oferit condiţii bune pentru agricultură, dar şi de evrei care s-au adaptat uşor la starea de lucruri din imperiul rus şi au adoptat limba rusă ca instrument de comunicare.

Tendinţa pro-rusă s-a menţinut şi după 1990 ca efect indirect (şi inerţial) al demolării pe model românesc a economiei. Mă refer în primul rând la demolarea agriculturii clădite pe bază de sovhozuri (gospodării de stat) şi colhozuri (cooperative agricole), dar şi la demontarea industriei. O industrie ale cărei unităţi erau dependente de cooperarea cu unităţi industriale din alte republici sovietice (funcţiona destul de bine un sistem care obliga la cooperare în realizarea unui produs, fie el televizor sau automobil). După aceste procese programatice de distrugere a bazei materiale socialiste, foarte mulţi moldoveni au rămas fără un câştig sigur, devenind dependenţi doar de agricultura de subzistenţă a părinţilor şi bunicilor. Cum spuneam, tendinţa pro-rusă s-a păstrat mai mult din inerţie, având în vedere legăturile personale sau chiar prieteniile stabilite dinainte de dezmembrarea URSS şi cunoaşterea limbii ruse. Dezastrul economic moldovenesc din anii ’90 i-a determinat pe mulţi moldoveni să-şi caute de lucru în Rusia (şi Belarus), mai ales în Moscova (la stroikă, adică în construcţii) sau, unii mai temerari şi mai puşi pe câştig, chiar de voie-de nevoie, în Siberia (la şahtă, în industria minieră).

Spaţiul comun al nordului Basarabiei de Nord şi Bucovinei (actualmente ucraineană), de fapt fostul judeţ Hotin al României Mari, este o zonă foarte frumoasă şi mănoasă. Mănoasă pentru că are un sol foarte fertil, cu strat gros de până la 1,5 m de cernoziom (din limba rusă, cernoziom=pământ negru), un element mai preţios decât aurul, am aflat la muzeul din Edineţ. De aceea a atras mulţi alogeni care s-au aşezat în sau între satele moldovene, întemeind aşezări pe baze etnice. Aşa se face că în raioanele de nord Briceni şi Ocniţa există un adevărat mozaic de sate moldoveneşti şi rutene (ucrainene), cu preponderenţă moldavă. Numai că preponderenţa moldavă aparţine zonei rurale. În orăşelele din zonă există şi multă populaţie rusofonă (rusă şi ucraineană), tendinţa de rusificare a fost constantă şi transformată în politică de stat încă de la încorporarea în imperiul ţarist (1812) şi apoi de la încorporarea în URSS (1940-1941 şi apoi după 1944 până la dezmembrarea statului sovietic). Aşa se face că în special în oraşe au fost aduşi vorbitori de limbă rusă (ruşi, belaruşi, evrei, ucraineni, bulgari), modificându-se programatic structura etnică a localităţilor în favoarea elementului alogen rusofon.

Până în 2009 aveam destule motive (de fapt, prejudecăţi servite de diverse publicaţii) să cred că nordul este predominant rusofon şi că influenţa culturală românească se opreşte în cel mai bun caz la Bălţi. Aşa mi se părea judecând după faptul că la Briceni (orăşel cu sub 10.000 locuitori) Lenin, care după proclamarea independenţei de stat fusese mutat, şi-a reluat locul de cinste din faţa „executivului raional” imediat ce partidul lui Voronin a venit la putere şi a rămas acolo până azi, dar şi pentru că în cele câteva magazine alimentare din Briceni nicio vânzătoare nu ştie „limba de stat”, româna (este de netolerat să nu poţi cere o pâine decât prin semne sau în ruseşte într-un stat care vorbeşte „moldovineşte”).

Credeam că nordul este deja adjudecat şi intrat în patrimoniul familiei Voronin şi pentru că odrasla prezidenţială Oleşka Voronin şi-a trimis emisari care au recuperat (pe nimica toată) acţiunile până a devenit acţionar majoritar la Fabrica de Zahăr de la Briceni. Mai clar spus, a luat-o cu japca, a vândut-o pe bucăţi şi a închis-o pe şest, obligându-i pe angajaţi să plece singuri după ce îi trimisese acasă „doar pentru câtăva vreme”…

Ei bine, după ce am vizitat an de an localităţi ale Moldovei de Nord – Ocniţa, Edineţ, Briceni, Pererîta, Hădărăuţi, Grimăncăuţi, Corjeuţi, Lipcani, şi nu doar în trecere, vreo 2-3 ore, ci foarte temeinic, rămânând zile şi nopţi, participând la tot felul de evenimente (mai publice, mai private, mai vesele, mai triste) – mi-am schimbat părerea. Mai toate localităţile din Nordul Republicii Moldova sunt atestate documentar încă de pe vremea acelui organizator al statului moldovean care a fost Alexandru cel Bun (1400-1432). Oraşul Cupcini (atestat de pe vremea lui Alexandru cel Bun – 1431 şi care până în anul 1990 s-a numit Kalininsk), cu o populaţie este de peste 8.000 de locuitori, este o excepţie pentru că nu şi-a dărâmat nici fabrica de zahăr, nici fabrica de conservare a legumelor şi fructelor, nici fabrica de pâine…

Oraşul Edineț (situat la latitudinea nordică de 48°10’), cu o populaţie de peste 15.000 locuitori, apare pentru prima dată, cu numele de Viadinți, în gramota domnului Moldovei Alexandru cel Bun din 15 iunie 1431, aşadar o istorie multiseculară… Compoziţia etnică a populaţiei edineţene, cu 57% moldoveni (şi români), 22% ruşi, 17% ucraineni, 3% ţigani, 1% altele, indică o situaţie dificil de ţinut sub control, cu atât mai mare fiind meritul primarului şi al consilierilor.

Dar pentru mine, în vara lui 2009, revelaţia Basarabiei de Nord a fost Parcova, o comună al cărei nume apare pentru prima dată în gramota de dăruire din 1552, care este menţionată în cronicile lui Miron Costin şi Ion Neculce, mai târziu (în 1670) dăruită mânăstirii ieşene Cetăţuia. În această comună, chiar în centru, la loc de cinste există un monument Eminescu (ridicat la centenarul morţii poetului în 1989!) sau un basorelief cu figura lui Ştefan cel Mare amplasat în faţa primăriei. Parcova numără mai mult de un veac de la sfinţirea bisericii care n-a fost transformată în muzeu sau depozit ca altele din Basarabia, a rămas biserică şi în anii represiunii staliniste (şi poststaliniste). Sau, cum foarte plastic spunea acum ceva ani lelea Irina Mânzatu, „niciodată sătenii din Parcova n-au dat din mână cheile bisericii”…

Am revenit cam la fiecare 2-3 ani în Parcova, acest „sat ospitalier şi frumos la suflet” cum spunea artista Elena Guzun, participantă la una dintre primele ediţii ale „Festivalului de poezie şi pictură” şi foarte impresionată de căldura cu care sătenii din Parcova i-au primit pe artişti. Şi cu fiecare vizită mi s-a întărit prima (şi buna) impresie…

Constantin Cojocaru, primarul de Edineţ – un eponimist!

Printre semnele clare că – totuşi! – moldovenii trag spre România, un fapt din Edineţ: marele Vladimir Ilici turnat în bronz şi aşezat la loc de cinste în faţa sediului Consiliului Raional („la RaiCom”) a fost rugat să-şi schimbe amplasamentul şi să se mute undeva într-o nouă locaţie, mai puţin vizibilă, într-un ungheraş mai puţin central, chiar vreo 20 m lateral faţă de intrarea în foarte frumosul parc „Vasile Alecsandri”. Şi atunci când spun „frumosul parc” n-o fac din spirit de colegialitate (pentru că eu locuiesc pe strada Vasile Alecsandri), ci pentru că este – într-adevăr! – frumos. Şi – idiliceşte vorbind – este foarte plăcut ca în zilele călduroase să respiri un aer mai răcoros şi mai înmiresmat aşezat pe o bancă din parc…

O plăcută surpriză a fost şi continuă să fie primarul de Edineţ, Constantin Cojocaru, care a început foarte tânăr (a câştigat funcţia în 2007), iar acum se află la al patrulea mandat obţinut fără sprijinul vreunui partid, ca INDEPENDENT. Un primar tânăr, impetuos, convingător prin fapte (nu fără a-şi convinge concitadinii a obţinut a patrulea mandat!), profesor, editor de publicaţii culturale şi autor al mai multor cărţi – monografii ale unor comune şi a oraşului Edineţ. Edineţ care în aceşti ani este unul dintre nu foarte multele oraşe basarabene în care locul de onoare îl are statuia lui Ştefan cel Mare, un oraş care parcă a renăscut sub conducerea primarului Cojocaru, fapt ce sare în ochi de la muzeul cu 3 secţii până la grădina publică „Vasile Alecsandri”. Edineţ – un oraş în care m-a surprins plăcut, ca şi în comuna Parcova, asumarea originii latine a moldovenilor; o dovedesc plăcile care amintesc de Traian şi Decebal şi de încheierea în anul 106 a războaielor daco-romane. Aşadar, aminteşte – implicit – de romanitatea moldovenilor. Romanitate deschis (şi hotărât!) declarată prin amplasarea în faţa primăriei a unui monument emblematic dedicat romanităţii: Lupoaica, mama adoptivă a fraţilor gemeni Romulus şi Remus.

Dar de succesele obţinute în ultimii 12 ani (deja o duzină de ani!) în ridicarea gradului de urbanizare şi de confort citadin vorbesc două fotografii făcute la 10 ani distanţă, în 2009 şi 2019. Cele două fotografii al aceluiaşi perete din biroul primarului ilustrează realităţi complet diferite. Dacă în 2009 peretele era gol, în 2019 era atât de plin de diplome încât parcă biroul ar fi avut nevoie de un perete mai mare!

Nu mă aşteptam că primarul oraşului Edineţ să se ocupe cu cercetarea lingvistică, dar i-am acordat circumstanţe atenuante. Pentru un român adevărat este important să-şi cunoască instrumentul de comunicare verbală – limba „dulce şi frumoasă” – graiul românesc, în ultima vreme atât de stâlcită şi împestriţată cu „câştiguri lexicale” de care ne-am fi putut lipsi bucuroşi… Interesant este faptul că, printre atâtea probleme pe care le ridică primăria, Constantin Cojocaru a mai avut chef (şi a mai găsit timp!) pentru a redacta şi publica un „Dicţionar de eponime” (Ed. Pontos, Chişinău, 2011), eponimele fiind substantive comune care vin de la nume proprii (vă mai amintiţi de Xerox?). Dicţionarul întocmit de primarul de Edineţ are caracterul unei întreprinderi de pionierat în spaţiul basarabean (nici în cel românesc eponimia nu e foarte avansată) şi este – poate – un semnal că, atunci când s-o sătura de primărie, Constantin Cojocaru s-ar putea întoarce la eponimie!

Aşchii de gând(uri)

Ca şi cum n-ar fi fost destul de convingător ca eponimist, Constantin Cojocaru, care a publicat poezie şi eseu în multe reviste din Republica Moldova şi România, ne propune un volum de aproape 200 de pagini de „poeme într-un vers” (se vede preocuparea spre condensare, spre esenţializare): „Aşchii de gând(uri)”, Chişinău, 2016. Vă oferim doar un eşantion din aşchiile (care aşchii, dom’le, că-s ditamai surcelele, sunt chiar contondente!) care n-au sărit departe de aşchietor…

Având pe copertă „Gânditorul” lui Rodin, autorul ne oferă un fragmentarium din gânduri şi sentimente care, ca şi scrisul grăbit, îl încearcă în fugă, cinematografic. Şi chiar şi-aşa în fugă tot nu trec fără să lase o amprentă în conştiinţă. Mi-e greu să cred că „Scrisul grăbit”, boala lui Constantin Cojocaru, poate fi tratat…

„Nu pot s-ascult nicicând de alţii, ci doar de propriul meu neam

Prin şedinţe şi congrese nu mişti carul din loc

Sunt bolnav de boala scrisului grăbit

Îmbătrânesc cuvinte-n poeme, când dorul de cuvânt nu-l mai simţim

Dacă nu crezi în viitor, îţi faci de viu, pomana

Jignirea prezenţei înseamnă trădare

Trec eu incognito prin lume, descarcerând doar taine şi nevoi

Speranţele salvate de la înec se tot cufundă-n tristele uitări…

Sub semnul fricii azi trăim, sub umbra marii disperări

Adesea, răul care trece-n goană

Noi îl cântăm şi îl slăvim,

Iar binele aflat în preajmă

Nici nu-l simţim, nici nu-l privim…

Paradisul terestru îşi vrea noii Adami… (n.red. – cred că şi noile Eve)

Sunt sigur că vocea-mi nu-n laringe s-a născut,

Ci în adâncul sufletesc ce m-a durut

Prea multă omenire-i cufundată în teroarea propriei trăiri.”

Poemele într-un vers ale lui Constantin Cojocaru au consistenţă şi, în ciuda

îndoielii şi amărăciunii care bântuie unele aşchii, lasă liberă speranţa la ceva bun şi bine, chiar dacă nu tocmai palpabil…

P.S. M-am apucat să scriu aceste rânduri din vremuri mai normale, încă din

septembrie 2019. Dar – cum spune popa-n biserică – din binecuvântate pricini am tot abandonat şi amânat cristalizarea într-un articol a gândurilor (de nostalgic dovedit!). Acum, că după mulţi ani se pare că pandemia+măsurile pe care le iau guvernele îmi interzic vizita (cel puţin) anuală în Moldova (reţinusem şi cameră la hotelul edineţean „Bomond”), mi-am propus să retrăiesc sentimentele şi emoţiile care m-au încercat vizitând locuri şi cunoscând oameni începând din vara anului 2009 când antiromânismul lui Voronin a fost sabotat cu mult succes la Edineţ şi Parcova. Măcar prin participarea la evenimentele pe care le-am făcut cunoscute atunci m-am răzbunat pentru „viza de Moldova”.

Lasa un raspuns