5 ani fără pictorul COSTEL BUTOI

0
153

În peisajul plasticii româneşti actuale, autorul acestor personaje antropoide, în bună parte imaginare, ciudate, stranii, misterioase, fără legătură cu personaje ale literaturii SF, multe văzute printr-un ecran care contribuie la creşterea stranietăţii… este un artist mai special, mai aparte…” – Luiza Barcan

* Cristian SABĂU

Au trecut pe nesimţite aceşti 5 ani de când, la începutul verii lui 2013, ne-a părăsit Costel Butoi. Probabil pentru a le face o vizită personajelor (oare cât de reale?) care i-au năpădit imaginaţia şi pânzele…

Născut în Dolj, dar format în Ardeal (absolvent al Institutului Ion Andreescu din Cluj, 1979), şi-a început cariera artistică în Moldova de sus, mai precis în Rădăuţii Bucovinei. Este de înţeles de ce anumite motive (şi secvenţe) rădăuţene apar destul de des în pânzele sale. Membru al U.A.P. din 1990, Costel Butoi a alcătuit o operă plastică importantă elaborată pe mai mult de patru decenii şi structurată pe capitole de creaţie, pe teme care domină cu autoritate anumite perioade. Pentru că este evident, Costel Butoi a cultivat teme care au revenit frecvent pe pânzele sale, subiecte care l-au urmărit obsesiv, peisaje pe care – periodic – le-a revizitat pentru a retrăi emoţiile de altă dată. Spre deosebire de mulţi dintre artiştii plastici, Costel Butoi a ales să fie numai artist (adică să trăiască doar din pictura pe care o vinde) şi chiar dacă vreo 2-3 ani abandonase pictura pentru poezie, schimbase doar ramura artistică… Important este faptul că acest artist care nu „socializa” mai deloc, nu căuta succesul facil, care a refuzat să fie profesor, era absorbit de pasiunea devoratoare pentru pictura sa.

Absolut lăudabilă este iniţiativa unei expoziţii Costel Butoi, de fapt a unei (alte) „APARIŢII” pe simeze a picturii sale şi poate a „întâlnirii de gradul 3” (contactul direct) cu o nouă generaţie de amatori de artă mai deosebită, situată la distanţă considerabilă de mainstremul artei contemporane. Considerându-mă un „degustător” al picturii lui Costel Butoi, urmărindu-i ultimii 15 ani de activitate şi consemnând cele văzute/simţite, cel mai bine cred că ar fi să mă citez, adică să reproduc (parţial) impresia pe care mi-a produs-o expoziţia lui Costel BUTOI de la Sala ARTIS a Teatrului Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti, ocazie cu care pictorul le-a oferit privitorilor o şarjă de 50 de extratereştri! Practic, o selecţie din sutele de extratereştri care l-au inspirat şi poate, după ce ani buni l-au vizitat în somn, acum l-au primit în ospeţie, cum se spune în ţara de sus, în Rădăuţii (centrul Pământului după Matei Vişniec) unde Costel Butoi a petrecut o lungă perioadă de timp.

50 de extratereştri

Suntem obligaţi – cred – ca pentru pictura cu subiecte fantastice/imaginare semnată de Costel Butoi să deschidem în istoria artei româneşti un capitol distinct situat undeva între mitologie, antropologie şi bestiariu. Ne obligă tematica ultimelor expoziţii în care artistul glisează într-un alt fel de realitate, populată cu fiinţe care nu ne seamănă nouă, pământenilor.

Expoziţia de la sala ARTIS a cuprins 47 pânze de „apariţii extraterestre”, de fapt „portretele” a 50 de extratereştri. Ce ştim despre ei? Mai nimic. Că au deget opozabil se poate vedea din trei tablouri. Cum se înmulţesc extratereştrii lui Costel Butoi? Nu ştim. Am putea crede că extratereştrii sunt unisexuaţi. Doar câteva dintre tablouri reprezintă câte două figuri. Şi doar un tablou prezintă un cuplu care adoptă o atitudine pe care aici pe Pământ o considerăm ca fiind tandră. Poate că acel cuplu care întâmpină vizitatorii prezentat la intrare este cuplul primordial, poate că toţi ceilalţi sunt urmaşii acelui cuplu. În câteva pânze am constatat că extratereştrii pot avea jucării, animale de companie sau poate chiar… copii. Poate… Pictura lui Costel Butoi ne aruncă în lumea ipotezelor. Unii extratereştri sunt priviţi (sau poate dumnealor extratereştrii ne privesc pe noi privitorii) printr-un hublou (De submarin? De navă cosmică? De celulă de izolare?). De ce? Nu ştim. Culorile predilecte sunt verde, albastru, indigo şi violet. Paleta aceasta serveşte mai bine intenţia de a reprezenta un evantai de stări şi sentimente nu dintre cele mai de dorit. Cei mai mulţi (de fapt aproape toţi) au o expresie de excesivă seriozitate înrudită cu gravitatea. Ba chiar sunt trişti. Nu ştim de ce, poate că nu stau bine cu sănătatea, poate că-i doare burta (foarte geometric compartimentată şi segmentată) „cu organele la vedere”, cum o prezintă Costel Butoi într-un tablou. Şi fiindcă am vorbit de sănătate, unul dintre extratereştri pare chiar să sufere de varicelă… Sau poate că nici ei nu se înţeleg cu şefii sau nu le ajung banii… Văzându-i aşa trişti, aş fi tentat să spun că, dacă n-o fi chiar cea mai bună dintre lumile posibile, lumea noastră este oricum (ceva) mai bună decât a lor… Ca şi „teatrul în teatru”, câteva pânze par să fie „tablouri în tablouri”. Monocromismul este nota dominantă a expoziţiei, puţine sunt „petele de culoare”; poate extraterestrul cu nr. 33 care are o „anatomie” mai aparte: spre deosebire de ceilalţi, care au constituţii umanoide, el este prevăzut cu o mică trompă. Cât despre ochi, mai toţi extratereştrii pe care ni-i prezintă Costel Butoi sunt ceacâri, iar asta le dă o nuanţă de singularitate în plus. În mai toate pânzele, extratereştrii stau parcă la fotograf, iar totalitatea fotografiilor pare să constituie un album de familie, poate chiar un arbore genealogic. În unele pânze extratereştrii par expuşi la aparatul de radioscopie. Există un singur tablou „cu acţiune”. Extraterestrul cu nr. 8 păşind hotărât într-un decor cu vegetaţie luxuriantă. Poate că este chiar un Adam al extratereştrilor care-şi parcurge Edenul în pas avântat, fără griji; probabil că Eva corespunzătoare încă nu fusese creată… Ca într-un ecou la creaţia lui ţuculescu, unii dintre extratereştri par să aibă, în afara ochilor situaţi în cap, ochi suplimentari plasaţi în zona toracelui (ca să ne observe mai bine?).

Detalii anatomice (câte un abdomen proeminent) sau segmentarea după metode mecaniciste, tratarea luminii ca pe o prezenţă materializată (teoretic, orice este posibil în dualismul undă-corpuscul sau, altfel spus, energie-materie) arată că experienţele acumulate în cele câteva milenii de artă (de la egipteni, indieni, până la descoperirile secolului XX atât de bogat în experimente) au fost asimilate, analizate, filtrate, recuzate. Privitorul trebuie să fie foarte atent la ansamblu şi la detaliile semnificative, dispus să înţeleagă şi apt să stabilească în faţa tabloului un dialog între percepţia sa şi intenţia posibilă (sau mai mult probabilă) a artistului. Altfel spus, orice expoziţie este o invitaţie adresată celor care vor să-şi verifice şi să-şi compare impresiile şi emoţiile cu cele ale autorilor. Epoca postmodernă este una a libertăţilor (poate excesive), iar comparaţia tipurilor (şi nivelurilor) de trăire, reprezentare şi vibrare este şi o metodă de (re)stabilire a contactului creator-privitor. Doar ne aflăm în (prea)plină epocă comparatistă, aşadar, liber la comparaţii…

Straniu, ciudat, fascinant

„De mult n-am mai văzut o expoziţie de o asemenea frământată şi luxuriantă rostire a imaginii. Populată în culori tari şi uneori evanescente, ca într-un vis fără sfârşit cu făpturi halucinante, unele rebarbative, gnomizate, altele dual-uman-încremenite în gesturi teatrale sau, dimpotrivă, reţinute… Ar mai fi şi altele de spus despre acest pictor singular, retras la Piteşti…”, scria Iolanda Malamen după ce vizitase în expoziţia organizată de Ruxandra Garofeanu în decembrie 2006.

Cu rigoare şi metodă împrumutată mai degrabă din sfera ştiinţei decât proprie boem-imprevizibilului mediu artistic, Costel Butoi, „pictorul singular”, „artistul special”, ne-a lăsat o lume de figuri care poate sunt colegii noştri de univers, colegi despre care nu ştim mai nimic. Cu precizie de fotografie ştiinţifică, de radiografie şi cu acribie de entomolog care-şi constituie insectarul, Costel Butoi şi-a fixat în panorama sa de exponate tipuri ale extraterestrului aşa cum şi le-a închipuit sau – poate – cum i-au apărut în vis. Şi o face cu acea desprindere a pictorului de model pe care Michelangelo i-o propunea drept metodă prietenului său Daniele da Volterra, acum vreo jumătate de mileniu.

***

Nu ştiu de ce mi-am dat seama de-abia acum, la 5 ani de la plecarea dintre noi a artistului Costel Butoi, că acesta avea o afinitate deosebită pentru secvenţa albastru-indigo-violet a spectrului luminos, adică pentru partea de jos a celebrului acronim ROGVAIV. Selecţia operată pentru acest Five Years Remember a adus pe simezele de la Metopa câteva pânze – (doar) câţiva extratereştri (din sutele de pânze cu acest subiect) a căror trăsătură comună este coloritul situat în partea de jos a spectrului optic, spre lungimea de undă de 400 nm (nanometri), spre indigo şi violet (poate o fi pictat şi în ultraviolet pentru prietenii săi extratereştri, dar n-avem cum şti, ochiul nostru nu percepe lungimile de undă situate sub 400 nm). Poate că aveam nevoie de încă o întâlnire cu extratereştrii lui pentru a realiza că paleta coloristică folosită cu obstinaţie trage cât mai aproape de zona stranie.

Şi dacă tema covârşitoare a expoziţiei-remember de la METOPA este aceea a fiinţelor din altă lume, (poate chiar) extratereştri, monotonia temei unice (şi a culorilor din gama indigo-violet) este dinamizată (chiar spartă) de trei tablouri din alte cicluri în culori vii din partea de sus a spectrului vizibil (roşu, ocru), culori vesel-violente care se răsfaţă cu exuberanţă pe pânze. Panotarea acestei retrospective este aerisită (aşa cum ştiu că i-ar fi plăcut lui Costel Butoi), se oferă vizibilitate fiecărei pânze expuse. Reîntâlnirea mea cu extratereştrii (de fapt cu toată pictura reprezentată prin eşantionul-2018 de la METOPA) lui Costel Butoi a fost încă o dată revelatoare şi impactantă. Şi am constatat, în cele două vizite la expoziţie, că nici pe alţi vizitatori (din păcate mai puţini decât ar fi meritat) nu i-a lăsat deloc indiferenţi. Adică exact ce-şi propusese Costel Butoi: nu să epateze, ci să uimească, să intereseze.

Lasa un raspuns